Intr-o epică înfruntare publică între Georges Bataille și Mircea Eliade (transcrisă într-unul din tomurile Operelor Complete ale lui Bataille), pornograful francez preocupat de sacru îl zăpăcește cu totul pe Eliade, lăsându-l fără argumente, într-o discuție în contradictoriu despre sacru și profan.

Eliade repeta, Dumnezeu știe pentru a câta oară, ideea lui cunoscută cu transcendența divinului și imanența universului material pentru vânătorul preistoric. Cum trăia el în comuniune cu natura care îi era imanentă, temător în același timp de transcendența divinului.

— “Este exact invers”, l-a rușinat calm și convingător Bataille. Divinul îi era de fapt imanent și intim omului preistoric, în vreme ce animalul vânat reprezenta transcendența totală, pentru că îi rămânea etern străin, ostil și incomunicabil, în ciuda faptului că putea fi mâncat sau îl putea mânca pe vânător.

Doar o anecdotă despre cât de simplu e să inversezi total etichetele și despre cum Eliade nu reușea întotdeauna să șarmeze convingător cu construcțiile lui fragile.

Amintesc anecdota pentru că recent, recitind, după un sfert de secol și mai bine, culegerea de conspecte și note de lectură autointitulată generos: Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade, dar și De la Zalmoxis la Genghis-Han, despre care iată un link mai jos, am emis o serie de remarci critice primite cu hăhăit disprețuitor de unii (Teodor Baconschi m-a și blocat nebărbătește pe FB). Ideea era, ca de obice la români: cine ești tu, bă, să-l critici pe Eliade.

De atâția ani de când mă zbat retoric pe internet am devenit imun la sarcasmele și hărțuiala celor care, fără păs pentru frumusețea vorbei în sine sau justețea argumentului  repetă doar: dar cine ești tu, măi Neica Nimeni?

Ei bine, o carte cum e Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade nu va fi niciodată citată serios în studiile academice, întrucât nu e altceva decât o sistematizare a unor ciorne de bibliotecă:

— din religia chineză, Eliade citează masiv și se bazează pe Marcel Granet și Maspero.

— pentru religia romană, pe Grimal și Dumézil

— în partea despre islam, e vorba de Henry Corbin.

— la cabală și iudaism: Gershom Scholem

— pentru tot ce e magie și hermetism în Renaștere, preia din cărțile lui Frances Yates, cercetătoarea din care avea să se inspire masiv și I-P Culianu în Eros și Magie în Renaștere (după cum atât Eliade cât și Culianu s-au mai inspirat pe larg și din Dodds (The Greeks and the Irrational) pentru tot ceea ce Eliade tindea să eticheteze abuziv “șamanism”.

Etc, etc…

Eliade citează deseori cu erori majore, asupra cărora voi reveni. De pildă, acolo unde, în volumul II, în primul capitol despre Islam, insistă, înțelegându-l rău pe Henry Corbin, asupra conceptului de haqiqat care, o spune el repetat, ar fi “Ideea”, concept care nu poate fi decât platonician.

Haqiqat în islam nu este câtuși de puțin “Ideea”, Eliade cade aici pradă fanteziilor prietenului si mentorului cu înclinații spre interpretări ocultiste Henry Corbin. Haqiqat e pur și simplu Adevărul, Adevărul în sens profetic, biblic, iudaic sau coranic, ceea ce e cu totul altceva decât Ideea platoniciană, dacă asta era sugerat. Iar termenul de bază, Ḥaqq, e unul din numele lui Dumnezeu.

Pare o chichiță pentru novice, venind din afară, dar din asemenea aproximări pseudo-enciclopedice s-a creat gloria fugace a lui Eliade, care nu mai poate fi luat azi în serios de nimeni, afară de o oarecare sistematizare a școlilor yoga (învățată de la profesorul lui, Dasgupta).

Ceea ce mai frapează când citim cele trei tomuri este că întreaga bibliografie e în franceză-engleză, cu unele referințe în italiană și germană. Dar Eliade însuși și-ar fi dat seama de eroarea cu haqq și haqiqat dacă ar fi citat în arabă cel puțin fraza celebră a lui Hallâj care sintetizează misticismul musulman și pentru care a fost condamnat la moarte: Ana ‘l-Ḥaqq. Eliade o citează însă doar în traducere: — Je suis la Vérité.

La fel, scriind despre filozofii si misticii musulmani, Eliade nu furnizează informații esențiale, precum de pildã aceea că Rumi, fondatorul dervișilor învârtitori și autorul acelor volume de poezii de amor (printre care cunoscutul Mathnawi de care se pasionează și astăzi sufismul de salon in Occident), scria în persană și că limba lui este esențialmente acel dialect persan numit dari care e și azi limba oficială (alături de paștună) a Afganistanului. De nicăieri nu reiese acolo că Rumi era afgano-persan și că nu a scris în arabă ci în farsi.

Eliade vorbește astfel despre “rolul imens al lui Rumi în reînnoirea Islamului“, dar nu ne spune în ce limbă scria acela.

Mai scrisesem despre niște derive inacceptabile ale lui Eliade:

Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

Despre limba lui Rumi și despre poezia sufi, iată aici:

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Despre sufismul autentic de astăzi, cf. filmul meu Howling for God accesibil online printr-un simplu click pe fotografia de mai jos:

Howling for God

—

The most solidly argued theories about the cradle of the Indo-European (IE) proto-language are 1) the Pontic and 2) the Anatolian. The first proposed the steppes north of the Black Sea, in what are today south-Ukraine and south-Russia; the second: some region in central or eastern Anatolia. Both theories allow for contacts with the Caucasus and the indigenous Caucasian languages: north for the first, south for the second.

As we will see, the Pontic theory is enfeebled by the total absence of any contact between IE and the North-West Caucasian languages (NWC): Cherkess-Kabard-Abkhaz, which should have been their most immediate neighbours. NWC languages like Cherkess, that in historical times have occupied the Black Sea coast between Crimea and the Caucasus range, diverge from IE in all respects: typologically, lexically, phonologically.

The Anatolian theory, on the other hand, explains the profound affinities (typologically, lexically, phonologically) with proto-Semitic, proto-Kartvelian (South-Caucasian: SC) and proto-Nakh-Daghestani (the North-East Caucasian languages: NEC).

My arguments will thus be purely linguistic and I will deliberately leave aside any discussion about archaeological continuity, or about the spread of certain kinds of pottery, weapons, burial types or decoration. In recent times, such arguments have been thoroughly discredited and it is now definitely established that a) — a culture that is uniform in its external aspects can hide, and cover, and be shared, by different ethnic groups speaking widely divergent and dissimilar languages, or, vice-versa: b) — that speakers of one single language can belong to distinct material cultures.

In the first case, a) — the Middle East, India, the Balkans or the Caucasus show us how different ethnic groups speaking different languages can partake of the same culture, wearing the same dresses, eating the same food and sharing the same customs. The overall Caucasian culture is very uniform, shared by Christians and Muslims alike, although they speak languages belonging to three indigenous families: SC (Kartvelian), NWC (Abkhaz-Cherkess-Kabardian) and NEC (Nakho-Daghestani, including Chechen), but the same culture is also shared by Indo-European ethnic groups (Armenians and Ossetians), or Turkic newcomers (Kumyk, Nogai, Balkars). There is, and there was, very little linguistic mingling in the Caucasus, languages were always kept apart, while seen from the outside the culture of the Caucasus region presents a striking image of uniformity. On the basis of the material culture, an archaeologist of the future might be tempted to reconstruct a unique ethnic group speaking mutually comprehensible languages.

In the second case, b) — we have a case like the historically attested Etruscan language. It was the language of the powerful founders and first masters of Rome, spoken in what is the modern-day Tuscany, and, although poorly understood (it is not an Indo-European language) it lets us see that it was rather uniform in its dialects. Nevertheless, without the testimony of the written texts, we might conclude that we are confronted with two different civilisations, for some Etruscans were incinerating their dead, burying the ashes in what we call “urn fields”, while others were burying the embalmed corpses in elaborate, and often very rich, underground constructions imitating earthly dwellings.

I will thus firmly use only linguistic arguments in discussing the question of the cradle of the Indo-European languages.

First, a very important tool that has, to my knowledge, never been throughly taken into account is what are called in linguistics the “areal features”. Languages tend to influence each other locally, regionally. Tonal languages are thus spoken in sharply delimited areas: South-East Asia and the African gulf of Guinea. The monosyllabic structure and the (sometimes) delicate and complicated system of tones in these languages are clearly areal features, both in South-East Asia and in the gulf of Guinea, traits shared, for instances, by languages that are not genetically related, such as Chinese and Vietnamese.

In the same way, languages possessing grammatical genders, or nominal classes, on the IE model, tend also to be locally defined. Such are the Bantu languages in Africa, the Pama-Nyungan languages in Australia, and some language families in the Middle East and the Caucasus: Semitic, Indo-European and Nakho-Daghestani. These are the only regions on the planet where languages display the classificatory system of the grammatical genders (or nominal classes).

In Semitic, the number of nominal classes (grammatical genders) are, in the historically attested languages, only two, those that we call conventionally masculine and feminine. In the Nakho-Daghestani languages, they can go up to six (Chechen, Ingush and the related Batsbi have six genders) although the most common figure is three or four. Avar, the main language from Dagestan, has three genders (or nominal classes), which we can conveniently call “masculine”, “feminine” and “neuter”. In Avar (and the related languages from Dagestan) they function, syntactically and morphologically, exactly like the three corresponding classes (grammatical genders) in the Indo-European languages.

In Old Europe, none of the attested non-IE languages languages had grammatical genders. Neither Basque, which stems from one of the old Iberian languages, nor the northern Finnic languages, nor the extinct and rather well attested Etruscan, had grammatical genders or classes. Nor do the languages of Asia, be they Altaic, Uralic, or the tonal languages of South-East Asia. The appearance of the delicate mechanism of the grammatical genders, combined with the internal flexion, in a proto-language, or a group of closely related languages, such as the proto-IE, in the vicinity of (proto)Basque, Etruscan and Finnic is highly implausible.

All this takes us very far away from the proposed northern homelands, such as the steppes of today’s Ukraine and Southern Russia, where proto-Indo-European would have been in contact with Finno-Ugrian languages and languages from the north-west Caucasian branch (Cherkess, Kabard, Abkhaz). None of these has grammatical genders.

The Anatolian hypothesis has been proposed and convincingly argued by linguists and archaeologists such as Gamkrelidze and Ivanov, Trubetzkoy and Colin Renfrew. The starting point are the aforesaid “areal features”. In the Balkans, for instance, the languages form a Sprachbund, a unity of linguistic typology into which they converged regardless of their initial linguistic family. We saw that the languages of old, pre-IE Europe, do not have genders, or nominal classes. Those from Anatolia, the Old Middle East and parts of the Caucasus do have them.

Then comes the flexion. Semitic (two grammatical genders), Kartvelian (no grammatical genders) and North-East Caucasian (NEC, with nominal classes) languages present a morphology and an internal flexion similar to Indo-European. Kartvelian even uses the same mechanism of Ablaut as the IE, as well as a personal flexion of the verb (which NEC languages don’t have).

In the same way, the mechanism of the flexion of Semitic languages is built, like in the IE, around the Ablaut, the internal vowel shift from one grammatical category to another. In the Semitic languages, the play with the vowels, inside the mechanism of the flexion, has a decisive morpho-semantic role, like in the IE, SC (Kartvelian), or NEC (Chechen, Avar etc.), whereas in Basque, Finnish, Estonian or Lapp a root never modifies its vowel, but functions grammatically through agglutination. The two areal and typological models are widely dissimilar, even opposed.

The numerals

Kartvelian and IE languages borrowed in prehistorical times a series of numerals from proto-Semitic, especially the numerals 6 and 7. We thus have shesh and sheva in Hebrew, sitta and sab’a in Arabic, shetta and shub’a in Aramaic, etc.

In the Indo-European family, there is a close parallel: sex and septem in Latin, sechs and sieben in German, sześć and siedem in Polish, sheshí and septyni in Lithuanian.

And in Kartvelian, 6 is ekvsi in Georgian, usgwa in Svan; 7 is švidi in Georgian, išgwid in Svan.

What is interesting and revealing is that there happened a chassé-croisé of designations of numerals. Thus, in Georgian the Semitic 4 (arb’a in Hebrew) became 8 (rva), while the Georgian 4 (oti) is identical with the IE 8: octo, ahtau, etc…

Moreover, 8 in Indo-European was a dual, something which is visible in Sanskrit, Avestan and Gothic: ahtau. A dual means that 8 designated “twice 4”, which sends us immediately to the Georgian oti = 4. Oti, if we reconstruct it as *okt– (-i is simply the termination of the nominative in Georgian), explains why the IE octo, ahtau is a dual. The same mechanism would explain why the Semitic 4 (arb’a in Hebrew) became 8 (rva) in Kartvelian (Georgian).

The prehistoric existence in the area of a counting system based on 4 would also explain why in Chechen (a NEC, Nakho-Daghestani language), the numeral 4 is the only one that receives prefixes of nominal classes, having thus different forms according to the gender of the defined noun.

A similar comput system based on 4 is attested in other language families, in Africa, or in the isolated Burushaski, in the Pamir mountains in the north of today’s Pakistan, where:

2 = alto
4 = walto
8 = altambo
20 = altar

It is thus perfectly coherent that the Georgian oti = 4, while the IE 8 octo (ahtau etc.) is a dual, that is: 4 x 2 . In the same way, the Semitic 4 (arb’a in Hebrew) became the Georgian 8 = rva. This also vindicates Gamkrelidze’s theory that the formal identity, in IE languages, of the numeral 9 with the adjective “new” is not due to mere coincidence: novum-novem, neu-neun, new-nine etc.  9 was simply opening a new series.

All this indicates that Indo-European must have been formed in the vicinity of Semitic and Kartvelian and possibly other Caucasian languages. This excludes the possibility of a cradle north of the Black Sea, and totally excludes the Danube area, the Balkans, or any part of Eastern Europe. Those regions are too far from the Caucasus and from the Semitic languages, and we have seen that in the Neolithic in today’s Europe the languages might have had a typology similar with today’s Basque, or with the Finnic languages, which have an agglutinative typology.

It is only the Anatolian hypothesis that explains the borrowings and the many lexical common terms between IE, Kartvelian and Semitic. The borrowings from Semitic into IE and Kartvelian are too numerous to be listed here. Between IE and Kartvelian we have surprising correspondences, such as the verbal root *sed– to sit, to stay, to remain (identical in IE and Kartvelian), ordinal numerals such as the Georgian pirveli (first), which cannot come from a Slavic language, with which Georgian had no contact by the time of the first written texts in the Vth century.

Numerous are also the lexical archaic correspondences between IE and the North-East Caucasian languages (Chechen, Avar etc.), while Indo-European borrowings into Basque or Finnic are all recent and can be easily traced historically.

All this shows that proto-Indo-European was formed in Eastern Anatolia, in the vicinity of the Semites and Caucasians.

Iată mai jos 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, extrasă din ce am filmat în pelerinajul pe care l-am făcut de Paşti 2011 la Muntele Athos cu Gigi Becali.

Am filmat ascensiunea noastră a muntelui, cu alai de călugări și 14 măgăruși cu merinde, în ideea de a face un film, care încă nu și-a găsit forma.

A ieșit în schimb de acolo ideea cărții Dacopatia și alte rătăciri românești.

————————

Acum, întrebarea care se pune din start este: cum îl filmezi pe Becali?

Spuneam și în Dacopatie: pentru că l-am cunoscut în circumstanţe atât de intime şi am dormit pe munte în aceeaşi firidă cu el, pot spune cu tărie că Becali nu e nici prost şi nici nebun. Becali pur şi simplu nu intră în asemenea categorii, e dincolo de astea, aşa cum supraomul nietzschean e dincolo de bine şi de rău. Credinţa lui nici măcar nu poate fi ridiculizată, pentru că e fără cute şi asperităţi. Becali se închina şi plânge la icoane fără ostentaţie; a spune „ca un copil” nu e nici măcar o metaforă. Fiind o asemenea combinaţie de transparenţă primejdioasă şi imprevizibilitate opulentă, Becali e util făcându-i pe ceilalţi să îşi reveleze substanţa prin el.

Doar cadrajul brut, fără estetism, fără căutare, cu sunet nefiltrat și păstrând imperfecțiunile camerei mutate din loc în loc ne pot furniza autenticitatea personajului. Trebuie evitată orice ameliorare a imaginii și orice mizanscenă a personajelor (lucruri, de altfel, pe care le-am văzut de prea multe ori în documentare pretins antropologice). Filmul antropologic autentic știe că manipularea începe de la montaj.

Scriam în Dacopatie:
Părintele Ouzo tocmai își încheiase expozeul, rezumându-i lui Gigi Becali principiile dacopatiei, și anume că dacii au fost o națiune paradisiacă, supra-umană, putem spune, da: chiar o altă specie. Ei au inventat tot ce era de inventat pe planetă, ba chiar specia umană s-a născut în Dacia. Romania de azi a fost focarul spiritual al planetei. Analizele genetice vor arăta că ne tragem din acei strămoși mitici, care s-au prelins în noi.

Ascultând despre daci, acolo sus la Athos, în vârful Sfântului Munte, chincit turceşte şi tăind cartofi cu un cuţitoi de vânătoare, supărat pe oboseala celor târâți după el și nepăsător la ticăloasele închipuiri de coşmar antic ce se iţeau din pădure cu punctualitate enervantă, aşa grăit-a Becali:

– “Mi-a zis mie Domnul: “Băi, când pleci la drum să ai grijă să nu pleci cu proşti… De fapt… ăăă… poţi de fapt să mergi şi cu proşti, dar să ai grijă să controlezi tu situaţia”. Aşa mi-a zis mie Domnul. Când pleci cu proşti, trebuie să-i spui la deştept… ăăă… la prost, tot ce să facă. Trebuie să-i dai mură-n gură la prost. Aia-i.”

Toţi călugării care, în picioare împrejurul lui, îl priveau respectuos cum mănâncă cartofi, au zâmbit supus-angelic.

Iată așadar 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, în care Becali pronunță respectivele invective:
.

.
Am filmat, urcând muntele cu Becali, scene ce-ar putea fi calificate drept suprarealiste, dacă termenul nu s-ar fi demonetizat atâta: Becali dormind bosumflat în iarbă, păzit de călugări cu expresii extatice; Gigi urcând abrupt prin zăpadă în fruntea unui convoi de 14 măgăruşi încărcaţi cu merinde pentru schimnicii din vârf de munte (totul plătit de el, desigur); Becali conducând slujba de Paşti noaptea, într-o chilie alpină, în vreme ce afară viscoleşte la 2.000 de metri deasupra mării; Becali căutând să cumpere o chilie în ruine pe o jumătate de milion de euro şi chibzuind cu voce tare că:

„Grecii ăştia, le dai cât îţi cer, başca nişte sute de mii în plus, şi îţi vând şi chiliile. Le dai bani şi cumperi tot muntele. Greci, ce vrei!…”

Dar, după ce a acceptat de la bun început ideea documentarului despre el, lăsându-mă să filmez ce pofteam, Becali a devenit de-a lungul anevoioasei noastre ascensiuni tot mai distant, iar în cele din urmă ostil faţă de mine.

Motivul? Memoria lui funcţionează imprevizibil şi pe termen foarte scurt, iar după câteva zile n-a mai ştiut cine sunt. Mă confunda – aşa-i venise deodată – cu un alt regizor român, care îl intervievase pentru un documentar despre noii îmbogăţiţi, lui Becali neplăcându-i deloc rezultatul. Cu toate că eu nu semăn cu acel om, de care de altfel Becali s-a lăsat filmat, n-am reuşit să-l conving că nu sunt eu acela. Uitase numele omului, oricum, dar brusc mi-a aruncat, sumbru: „M-ai făcut de râs în filmul ăla”.

Mai multe, si despre dacopatie și despre Becali în cartea mea Dacopatia si alte rătăciri românești. Deocamdată, caut să dau filmului o formă pe măsura personajelor.

Cf. și, pentru voletul cecen al filmului:

O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar

https://cabalinkabul.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/

— iar ca background teoretic:

Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă

https://cabalinkabul.com/2014/08/02/filmul-antropologic-intalnirea-cu-salbaticii-si-o-manipulare-rusinoasa/

Hail, Caesar! (2016)

De: Ethan &  Joel Coen
Cu: Josh Brolin,  George Clooney,  Alden Ehrenreich, Ralph Fiennes, Tilda Swinton, Scarlett Johanssont, etc, etc…

—————-

Nominalizat la Oscar 2017 pentru Best production design…

La începutul aceltului ultim film al fraților Coen, cu o cohortă din cei mai mari actori de la Hollywood în minuscule roluri de camee, Josh Brolin, care joacă rolul principal, fiind el fixerul magic al Hollywoodului, merge să se spovedească, asa cum o va face enervant si repetitiv de-a lungul filmului ca să-i spună preotului excedat si obosit că și-a înșelat nevasta: a fumat in ascuns.

Aceasta stupidă glumă de liceu dă tonul filmului. Spectatorul îndrăzneț care va merge sa vadă aceasta oroare de plicticoșenie trebuie sa afle din start (desi acesta nu e un spoiler) că totul va fi așa in acest film dezlânat si răsuflat si plicticos ca o imitație a Coenilor despre Coeni.

Sigur, am detestat întotdeauna The Big Lebowski, acea caricatură de caricatură, dar aici Coenii nu mai reușesc nici măcar sa vina cu gaguri originale. Știm, da, înainte de a merge la film, ca e un omagiu adus Hollywoodului anilor 1950-1960, pe fond de maccarthysm si obsesie cu comunismul, cand actorii de la Hollywood se denunțau unii pe alții ca ar fi simpatizanți comuniști. Da, George Clooney face un John Wayne comic pe alocuri. Da, il imita pe John Wayne ca centurion roman pe Golgota, in fața lui Isus, in acea superproducție “The Greatest Story Ever Told” (1965): –“Yeaaah, truly, this maaan was the son of Gawd”…

Sunt cateva coregrafii frumoase, o serie de mărunte aluzii culturale (ideologul comuniștilor care il răpesc pe Clooney este Marcuse), dar ansamblul scenariului e leneș și nestructurat si neevolutiv, cu nesfărșite sketchuri nelegate intre ele si personaje care la un moment dar dispar definitiv.

Fanii fără imaginatie vor clama întotdeauna că “așa e stIlul” fraților Coen. Există o sectă umilă și supusă care acceptă orice la acești manipulatori, la fel cum există secta descreierată si neinteresantă a inconditionalilor lui Tarantino. Cu aceștia nu se poate dialoga, ei sunt ca figuranții din Life of Brian de Monty Python: indiferent ce papuc ar pierde profetul, e tot o minune.

E in competitie la Best production design cu Arrival și La La Land.

Cf.:

Daghestani women.

The grammatical categories of class, number and case are characteristic for Indo-European (IE) nouns in the same way in which they are for North-East-Caucasian (NEC: Nakho-Daghestani, the family comprising the languages of Daghestan, as well as the neighbouring Chechen and Ingush).

Nouns in both IE and NEC are inflected for class (that we traditionally call grammatical genders), number and case. I will restrict the comparison to IE on the one side, and to the Avar and Dargwa language families on the other side. In Avar and Dargwa, as well as in Indo-European (IE), nouns in the singular are divided into three grammatical classes.

The class I contains names of male beings, or of notions assimilated to masculinity:

IE: equus (horse, Latin); anthropos (man, Greek)

NEC: waša (boy, Ghodoberi); urši (boy, son, Dargwa)

— Anatolia and the Caucasus: the cradle of the Indo-Europeans

— Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European…

— A structural comparison of Etruscan with the Kartvelian languages

https://cabalinkabul.com/2015/11/16/a-structural-comparison-of-etruscan-with-the-kartvelian-languages/

— Sucking the victim‘s mother‘s teats – the Etruscans and the Caucasian vendetta

https://cabalinkabul.com/2013/05/23/sucking-the-victims-mothers-teats-the-etruscans-and-the-caucasian-vendetta-2/

Macedonian children, acting as Alexander’s soldiers…

After the fall of Communism and the dismantling of Yugoslavia, Balkan nations were flooded by an exotic range of national beliefs with a mystical and messianic tinge. It thus became fashionable for Balkan Slavs nowadays to pretend that they are not actually Slavs. The Slovenes prefer to suggest that they are a mixture of Italians and Austrians (don’t they say “ja“, instead of “da“?), Croats pretend that they live in Mitteleuropa, and not in the Balkans, Bulgarians prefer to come from central Asia, and remind you about Khan Asparuh, Bosnians have managed, through stubborn insistence, to make it an accepted fact that there exists such a thing as a Bosnian language, while the Serbs don’t know who they are anymore. In these circumstances, some Macedonians, who felt that they needed to show something bigger and more imposing than the others, have found for themselves some relatives in the glaciers of Northern Pakistan.

The “logic” is the following: Alexander was the greatest hero of the… Macedonians. Right? [We leave aside the wrath of the Greeks, who have been blocking this small country for more than two decades for “usurping the Greek historical heritage”. Anyway, historical Macedonians would have been rather some proto-Albanians… in any case, we don’t know anything about the Macedonian language other than it was not Greek. It certainly wasn’t a Slavic language, like the Macedonian from today, which is mutually intelligible with Bulgarian.] Alexander, therefore, say the Macedonians conquered every known land from Greece to India… It is legitimate to assume that legions of Macedonian warriors remained there, on the fringes of the empire, in what is Pakistan today, so it would make sense to look there for descendants, for cousins of the Macedonians… from FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia).

Said and done! The sad and gray Skopje airport was baptized “Alexander the Great” (regardless of the fact that the Greeks have already one with the same name, in Kavala). But that was not enough, and the government went to find Macedonians in the Himalayas.
Envoys from Skopje found a tribe in the glaciers of northern Pakistan (Hunza) where bizarre languages are spoken (Khowari and Burushaski) and they even brought to Skopje the “king” and “queen” of one of the tribes, greeting them at the Skopje airport “Alexander the Great” with a guard of honour composed of extras dressed as “Macedonian soldiers of old”, out of the naive “peplum” movies of the 50s.

The language of the prince Ghazanfar Ali Khan of Hunza (who landed at the airport in Skopje reciting, in English: — “I am honored to be in my country, Macedonia“) is an archaic language, indeed, a link, like the languages of the neighbouring Kafiri polytheists from the same region, between Iranian and Indian languages. As for the Burushaski language, spoken in the same valley, this is a completely isolated, non-Indo-European language, with rare features, about which I wrote here:

Sǫʼ Baaʼ – Star Wars in Navajo, with a reflection on capitalist languages…

https://cabalinkabul.com/2013/05/05/sǫʼ-baaʼ-star-wars-in-navajo-with-a-reflection-on-capitalist-languages/

One argument that nationalists in Skopje bring forth is that the speakers of Burushaski claim to descend from Alexander the Great.

This is only partially true. Simply put, the speakers of Burushaski claim to descend from Alexander the Great because they are Muslims!… Indeed, Alexander is an important figure in Islamic mythology, and there is nothing in common between the muslim Alexander and the historical one. Although appearing in only one chapter (sura), Alexander is an important figure in the Koran. Obviously, Muhammad thought that Alexander had been invested by Allah with a divine mission. The Muslim Alexander is thus, together with Moses and Jesus, or King Solomon, one of those figures who lived before the birth of Islam but who are considered as being a kind of “honorary Muslims”.

That this Alexander from North Pakistan is just a simple Muslim mystical symbol, and not the historical Alexander, is shown by the fact that the greatest authorities in Muslim theology always situated Alexander as having lived in the times of the Prophet Abraham/Ibrahim. Thus, al-Qastalani, a commentator of the traditions of Islam (hadith), says that Alexander (to whom he gives the correct Muslim name of Sikandar) made a pilgrimage to Mecca (a delicious anachronism).

This Sikandar appears thus in the chapter 18th of the Koran, where he is called Dhu-l-Qarnain, the “One with Two Horns”. Following Muhammad, Muslim commentators try to explain this name by the fact that he had two horns on his crown, or because he united the East and the West, or simply because, as a supernatural being… he had two horns!… This obscure tradition could explain the fact that Moses, another mythical being for the Muslims, was also thought to have had two horns, which he is clearly wearing on his forehead in a Michelangelo sculpture.

Alexander the Great (Dhu-l-Qarnain, the “One with Two Horns”) on a 100 Manat bill from Turkmenistan…

Moreover, the speakers of Burushaski are only one of the numerous Muslim mountain populations of central Asia who claim to be descended from Alexander. Another such ethnic group are the Kalash Kafirs, living in the Pamir mountains. The Kafirs speak a language which in turn is not related to Burushaski, and which, as I said, seems to be the link between Iranian and Indian languages (again, nothing to do with today’s Macedonian language from the Balkans).

Such legends have no more value than the Roman tradition, made famous by Virgil in the Aeneid, according to which the Romans were descendants of Trojan refugees, who fled to Italy after the destruction of their city by the Greeks. The emperor Augustus needed this legend as a justification for the incorporation of the Greek lands into the Roman Empire. The idea was: the Greeks have exterminated our Trojan ancestors; Eneas then fled from Troy to Italy and created the Roman race, and today, with the submission of Greece, we take a just revenge. This kind of a foundation myth is commonplace in history and in the end very banal. It is the daily bread of popular history and popular wisdom.

There were even some amateur European anthropologists of the 19th century, in a time when anthropology and linguistics were not yet sciences, who came with the idea that the Pashtuns, the main ethnic group in Muslim Afghanistan, were actually the descendants of the ten lost tribes of Israel (the “proofs” being that the Pashtuns have big aquiline noses “like the Jews”, and that they always wear a skull cap which looks like a Jewish kippa). Of course, there is nothing in Pashtun, an Iranian language, showing any Jewish influence. In general, this kind of theory has behind it a dangerous confusion between ethnicity and language, and those who promote such ideas seem to forget that linguistics is a science, and that one cannot prove that two populations are related because they both think that the sun is a male, and the moon a female being, or vice versa, or because they wear the same king of headgear.

All in all, bringing a group of Burushaski-speaking people to Skopje and  trying to pretend that they descend from Alexander the Great is a gesture which exposes a very naïve (or pretending to be so) tissue of  errors: nothing in the Greek sources from the Antiquity tells us that the bulk of Alexander’s armies was made up of Greeks and Macedonians. Most likely, the army was, for the bigger part, composed of people drafted forcibly, or of mercenaries gathered along the road.

Again, Alexandre’s Macedonians were not speaking the South-Slavic language that in modern times came to be known by the geographical name of “Macedonian”. And, on top of it, there is nothing in common between today’s Macedonian and the Burushaski language. In the end, beyond the inescapable truth that Macedonian is a Slavic language, lingers the question: where does this need come from, the need for an exotic and, apparently, following a twisted logic, more “noble” origin?

I wrote a whole book about this disturbing phenomenon, “Dacopatia și alte rătăciri românești” (“Dacopathy and other Romanian oddities“, Humanitas, Bucharest, 2015). This is a book of essays on the Romanian identity and on cultural myths. It contains studies on the new mythologies of the Romanian collective psyche, from a linguistic and cultural point of view.

It is focused mainly on the national obsession with the Dacians, the people from the Antiquity conquered by emperor Trajan’s legions and who, assimilated by the Romans and adopting their language, were the ancestors of today’s Romanians, in the same way in which, let’s say, the Gauls are the ancestors of the French… but Romanians would not accept so little. The obsession with the Dacians became a national craze. The Dacians were perfect, almost more than human, they invented everything, and a world conspiracy is trying to hide from us the real historical facts.

Hence: the “Dacopathy”. In its extreme forms, the Dacopathy pushes its faithful to amazing distortions of the realia. Those afflicted by Dacopathy pretend that Romanian is an Adamic language, from which have sprung all other languages. The Romans themselves spoke only a Dacian dialect. In support of their aberrations, Dacopaths bring in the Roman tradition, made famous by Virgil in the Aeneid, according to which the Romans were descendants of Trojan refugees, who fled to Italy after the destruction of their city by the Greeks. Exactly what I said above: the emperor Augustus needed this legend as a justification for the incorporation of the Greek lands into the Roman Empire. The idea was: the Greeks have exterminated our Trojan ancestors; Eneas then fled from Troy to Italy and created the Roman race, and today, with the submission of Greece, we, Romans, take a just revenge.

Here is a French presentation of my book “Dacopatia și alte rătăciri românești” (“Dacopathy and other Romanian oddities“, Humanitas, Bucharest, 2015):

Dan Alexe, pourfendeur des égarements roumains

http://www.courrierdesbalkans.fr/bazar/blogs/l-en-dehors-balkanique-o-le-blog-de-nicolas-trifon/dan-alexe-pourfendeur-des-egarements-roumains.html

Cf. also:

Sǫʼ Baaʼ – Star Wars in Navajo, with a reflection on capitalist languages…

https://cabalinkabul.com/2013/05/05/sǫʼ-baaʼ-star-wars-in-navajo-with-a-reflection-on-capitalist-languages/

Drobul de Paște nu se face fără prapuri, fără membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul.

Acum, toate dicționarele romanești, fără excepție, s-au lasat întotdeauna inșelate de o omofonie cu slavonul prapor, steag, drapel. Ceva logică ar fi fost acolo, aparent, desi nu foarte convingător,  deoarece pielița respectivă, prapurii, poate fi văzută, forțând analogia, ca un stindard… dar nimeni n-a stat să chibzuiască la ceva atat de mărunt.

De unde vin prapurii mielului ni se revelează însă imediat dacă luam ca sursă a prapurilor grecescul prapides, membrană, diafragmă.

Prapides, prapuri. Un plural și in romană (pentru pielița din burta mielului cel mai adesea se folosește pluralul), care nu se explică deloc plecând de la slavonescul prapor, steag.

Prapides, in greacă, e un termen plurifunctional care desemnează încă din antichitate diafragma, măruntaiele dar și inima și sufletul.

Că e vorba de o simplă omofonie o vedem de altfel în folosirea ezitantă a pluralului. Când e vorba de steaguri, limba veche folosea pluralul prapurile, nu prapurii, cum sunt cei ai mielului.

La fel, a rămâne cu falsa etimologie din slavonă nu ne explică de ce vulgar, argotic, prapur desemnează și vaginul, ca în: “a sparge prapurele” cuiva.

Prapis (πραπίς) există încă de la Homer, iar pentru antici, dată fiind nesiguranța în legătură cu sediul, cu vizuina sufletului, prapis putea desemna atât mațele cât și inima sau sufletul însuși, putând fi folosit ca sinonim pentru ψυχή.

Eschil îl folosește în sensul de inimă; la Euripide, prapis e locul în care e tupilată inteligența umană. Intotdeauna, la toți autorii, prapis / prapides e folosit metaforic, sensul de bază rămânând cel de mațe, măruntaie.

Dată fiind influența bizantină asupra creștinilor romanofoni balcanici, e ușor de văzut cum prapis /prapides putea da prapuri… membrana din mațele mielului, dar și vaginul (“a sparge prapurele”). Nici o legătură, așadar, altfel decât omofonia, cu praporul, steagul slavonesc… care la rândul lui ar putea deriva, independent, din greacă cu sens mult mai restrâns. Etimologia lui slavonă nu e limpede.

Pentru greci, eul interior, ego, nu era altceva decât eul organic: sufletul era o adunătură de mațe: prapis / prapides. Știind așadar că mielul e un simbol cristic (Mântuitorul e Mielul, întrucât s-a jertfit pentru noi), prapurii cu care învelim drobul capătă deja o dimensiune mistică și metafizică: mâncând drob, consumăm sufletul Domnului.

Mama în fața casei din Vrancea, fără electricitate, in care a copilărit.

Zilele trecute, slujba de priveghi pentru mama în biserica aceea din Buzău a curs foarte frumos și neteatral, popii oficiind netulburați, deși fuseseră anunțați că noi suntem atei în familie și că facem acum priveghi și înmormântare, cu sacerdoți nepompoși și răbdători, doar pentru că mama ar fi dorit-o.

La ieșire, pe trepte, unul din preoți s-a oprit și mi-a spus zâmbind:

— “Astăzi v-a murit mama.”

— “Nu astăzi, ieri”, l-am corectat nedumerit.

Cum mă examina, surâzând blând, am înlemnit pricepând deodată că el îmi cita de fapt din prefața lui Radu Paraschivescu a cărții mele Miros de roșcată amară. Scrie acolo Paraschivescu:

“ Prima mea amintire cu Dan Alexe scoate capul din anul când satisfăceam stagiul militar, pe când el, mizerabilul, nu ne satisfăcea defel. Îl văd că se apropie cu un aer de inocenţă adamică, îşi împlântă ochii în ai mei şi-mi declară fără inflexiuni în glas:

— Astăzi a murit mama.

Dau să-l consolez, dar ceva mă opreşte. Nu pare dărâmat, deşi e la vârsta la care un atare necaz sapă adânc. Mă căznesc să respir normal, iar el adaugă:

— Sau poate ieri. Nu mai ţin minte.

Hotărât lucru, ceva e în neregulă aici. Habar n-are pe ce lume trăieşte, bietul băiat. Dar cum naiba o fi trecut de vizita medicală de la comisariatul militar? Însă chiar în secunda când mă decid să îngân o formulă de condoleanţe, mă graţiază cu un surâs de carnasieră sătulă:

— Aşa începe Străinul lui Camus…”

— “Da, v-am citit cartea”, mi-a confirmat surâzând tânărul preot.

— “Și nu v-au scandalizat cele de acolo?”

— “Lumea aceasta e un perpetuu scandal”, mi-a aruncat, ca formulă de despărțire, părintele.

Atâta naturalețe m-a lăsat gânditor. Nu suficient ca să trec la credință, dar îndeajuns ca să admir un om tânăr atât de abil.

Iar coliva era delicioasă.

Acesta era preotul ateu, pe cale acum de a renunța la preoție după ce a scris acea carte intitulată simplu: Spovedania unui preot ateu.

Nu știam atunci. A urmat telefonul din România pe care l-am primit la Bruxelles prin ianuarie. Numărul de telefon era necunoscut, vocea la fel.

Un fragment poate fi citit aici:

Spovedania unui preot ateu

Că românii n-au fost o nație de meșteșugari se vede si din amuzanta origine a termenului unealtă/unelte: el nu e altceva decât un calc după frecventa expresie bulgărească edno-drugo, una-alta. Exact ca în expresia până una-alta.

Numele Ielelor, demonicele creaturi feminine din folclorul român care dansează goale prin pădure, echivalentul nimfelor și hamadriadelor ale vechilor greci, a fost corect interpretat ca fiind pur și simplu pronumele personal feminin de persoana a treia: ele, însă transcris fonetic: iele.

Forma aceasta de respect magic, cvazi-religios, care se manifestă prin folosirea persoanei a treia când te adresezi cuiva, sau folosirea pronumelui când îl menționezi persoana a existat dintotdeauna. În secta mistică a lui Pitagora, El, învățătorul, era menționat doar ca: Autos = El !…

La fel se explică și pronumele personal de politețe spaniol Usted. În ciuda interpretărilor diferite și a neconvingătoarei etimologii tradiționale (vuestra merced), Usted vine limpede de la ustad din arabă, termenul care desemnează un maestru, un specialist în ceva, devenit pronume personal. Așa cum italienii spun dottore sau ingegnere când ți se adresează popular-politicos. Ustaz este dumneavoastră și în Afganistan, de pildă, în dari și paștună, moștenire din arabă și echivalentul perfect, la capătul celălalt al vechii arii musulmane, al spaniolului Usted.

Chiar și germanul Sie = dumneavoastră (domnia voastră) nu e altceva decât pronumele personal plural de persoana a treia: ei!

Ei, așa cum maeștrii sufi din Asia Centrală au fost numiți întotdeauna, în persană: Ishan (ișan) = Ei, așa cum Pitagora era numit Autos = El.

De aceea, multe nuanțe fals politicoase, o anume zeflemea manierată, se pierd în traducerea spre limbi care nu posedă asemenea mecanisme de politețe. În Maestrul și Margareta al lui Bulgakov există o scenă care sună fals în mai toate limbile, pentru că dialogul, cu toate nuanțele lui, se pierde. In capitolul 7, Stiopa se trezește dintr-o adîncă beție ca să descopere demonii în jurul lui în apartament, printre ei și sinistrul motan gigantic Behemot.

Aici vine comicăreala: căci Behemot îl examinează pe Stiopa, așa cum zăcea el în pat în stupoare alcoolică, și pufnește, adresându-se celorlalte satane:

— Hm, dumnealor se cam bețivesc.

Nu mai știu cine a tradus Maestrul și Margareta în română, citez din memorie, dar acest dumnealor adresat nefericitului Stiopa care își vede moartea cu ochii trece minunat în română, însă se pierde practic în orice altă limbă.

— Dumnealor, mai ales în ultima vreme, se porcesc cumplit. Se bețivesc, umblă cu femei, folosindu-se de importanța lor, nu fac nici pe dracu, dar nici n-ar putea face ceva, întrucât nici nu se gândesc la ce li se cere.

(– Они, они! – козлиным голосом запел длинный клетчатый, во множественном числе говоря о Степе, – вообще они в последнее время жутко свинячат. Пьянствуют, вступают в связи с женщинами, используя свое положение, ни черта не делают, да и делать ничего не могут, потому что ничего не смыслят в том, что им поручено.)

Și Ielele sunt așadar tot un fel de dumnealor, numai că în cazul lor respectul rătăciților prin pădure era adevărat, amestecat cu spaimă tot atât de reală.

Despre o altă traducere ratată din rusă, tot despre politețe și alcool, cf. și aici:

Venedikt Erofeiev și sfințenia alcoolului…

https://cabalinkabul.com/2015/06/20/venedikt-erofeiev-si-sfintenia-alcoolului/

După atâția ani de ignorare distantă, am zis să merg și eu la restaurantul lui Mircea Dinescu, în centrul vechi din București, crâșma cu nume furat obraznic din Cioran, Lacrimi și Sfinți.

Am mers în trei, subit, fără nici un fel de pregătire socio-afectivă, demersul fiind următorul: oricât de mult l-am detesta pe tristul lacheu al lui Vântu, fost poet, Mircea Dinescu, dacă găsim că e foarte bun să scriem că e foarte bun, iar dacă e foarte prost să scriem că e foarte prost. În realitate nu e nici una nici alta.

Sigur, Dinescu, cu traiectoria lui încâlcită, e un personaj ciudat și trist. Poet de care se îndrăgosteau toate liceenele în vremea lui Ceaușescu (Proprietarul de poduri), a apărut la revoluție dând ochii peste cap în FSN, iar după aia a devenit argatul lui SO Vântu și proprietarul unui debarcader la o moșie pe Dunăre. Și-a făcut restaurant în București cu nume luat din Cioran. Dar și Gérard Depardieu are restaurant și podgorii. Hai să vedem cum e la Dinescu.

Mai întâi, din start, primirea nu e prietenoasă. Aici însă, după ce ne-am așezat, am avut o lungă discuție între noi trei, cobaii vizitatori, eu argumentând că bieții chelneri, toți tineri, băieți și fete, sunt atât de dresați și obișnuiți cu aroganța posacă a parveniților bucureșteni încât a te arăta arogant și posac este pentru ei un semn de normalitate liniștitoare.

În realitate, a merge la un restaurant necunoscut în București e ca un blind date. Atmosfera și contactul sunt artificiale din start, dar după un timp vă obișnuiți, iar dacă sunt afinități poate chiar faceți glume.

Aici gluma a fost când după primul rând de țuici ca aperitiv chelnerul ne-a spus că nu mai este. A spus-o atât de convingător că am avut un moment de panică. De fapt mai era, dar el primește un punct suplimentar pentru modul sever și convingător în care a spus-o, la fel cum dăm note bune decorului (kitsch minimalist de bun gust, cu berze și porci din Lego pe pereți) și numelor mâncărurilor, de genul: Barza torturată (mulțumesc Mirela).

Acum, pentru a nu detalia culinar prea mult, să spunem din start că Lacrimi și Sfinți nu se compară cu Zexe. Ce surprinde la crâșma lui Dinescu este că deși mâncărurile propuse sunt îndrăznețe și ar merita încurajate, ele sunt cam toate fade.

Piftia de cocoș, de pildă. Bună, dar fără un pic de usturoi (am cerut noi câțiva căței de usturoi, iar chelnerul ne-a adus, e drept).

Platoul de mezeluri luate ca antreu era de asemenea bun, dar fad. Aici trebuie să te întrebi ce se întâmplă cu furnizorii, căci mezelurile alea nu sunt fabricate de restaurantul lui Dinescu. Cum poți să faci cârnați picanți nepicanți și caltaboșul bun dar fără gust? Mister.

Salata de boeuf = da, bunuță. Și un antreu cald excepțional: brânză telemea in foi de viță picante. 16 lei – trei bucăți, chiar și acum mă gândesc la ele. Alea merită deplasarea.

Vinul alb a fost un dezastru. Am comandat doar vinul lui Dinescu, desigur, doar de pe podgoria lui. Am insistat să fie un alb sec. Chelnerul a recomandat o tămâioasă care s-a dovedit demi-sec spre demi-dulce. Chiar ne-am certat un pic, noi trei, exploratorii, dacă e demi-sec sau demi-dulce, dar nu era oricum de băut. L-am lăsat așa, ba chiar l-am plătit la urmă și l-am înlocuit printr-un roșu decent, dar scump, tot al lui Dinescu.

Felurile principale? Tigaia cu măruntaie, momițe, creier, nu știu ce (numită Brigada Moravuri) a reușit să fie extraordinar de fadă, uleiată, fără nici o fantezie. Măcar un pic de sare de-ar fi avut (știu că poți să-i adaugi, desigur). Somnul cu spanac? La fel de insipid, dar spanacul era bun. Tot așa cârnații de gâscă cu capră și nu mai știu ce… Buni, dar varza lor fleșcăită și fără gust… Apoi, la un restaurant din ăsta să nu faci tu cafea la ibric? Nu, nu facem cafea la ibric. Păi espresso din ăla cu gust metalic beau oriunde, chiar și în metrou.

Iar vișinata de la urmă a fost doar un sirop infect, cu vagi urme de alcool.

Verdictul, așadar: Lacrimi și sfinți e cu mult sub Zexe. Singura originalitate: telemeaua în foi de viță picante.

Detaliile meniului în poza de mai jos.
.

Ieftae își sacrifică fata pentru Iehova, după ce a lăsat-o să hălăduiască “două luni de zile” prin munți. (Judecători, 11, 38)

—

Nimic nu îmi e mai urât decât necreativii lingviști, doar parțial instruiți și cu obsesii ucigătoare de simetrie a limbii, care au pus stăpânire pe monopolul dicționarelor și al limbii, confirmând butada lui Roland Barthes: — «Limba e fascistă »… (« La langue est fasciste »).

« La langue est fasciste »… Mă bat cu asta de ani de zile. Mă pricep la fascismul gramatical, așa că identific imediat când e rău orientat spre o simetrie nefirească.

Astfel, expresia veche românească o “lună de zile”, sau “ani de zile”, criticată hohotitor de toți călăii limbii, nu are nimic pleonastic, deși o tot văd batjocorită, prin DOOM și prin tote torșoanele inculților Academicieni. Cică: cum să spui o “lună de zile”, doar luna e făcută din zile, nu? Ei bine, expresia o “lună de zile”, sau “un an de zile”, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor, e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română (o lună de zile) și în sârbo-croată (mesec dana).Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.

Iată așadar frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii o “lună de zile”:

In Cartea Judecătorilor (ספר שופטים /  Κριτές) din Septuagintă, care se știe că este doar Torah evreiască, vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μήνας ημερών = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μήνας ημερών.

E vorba de episodul:

“Ieftae i-a răspuns [fiicei lui] : — “Du-te!” Si i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ημερών) i.Si ea s’a dus împreună cu suratelei ca sä-și plângã fecioria prin cei munți.” (Judecători, 11, 38)

δύο μῆνας ημερών, “două luni de zile”, apare, subliniat de mine în roșu, în notele variantelor manuscrise ale acestui Vetus Testamentus ex versione Septuaginta interpretum, Vatican 1709.

Dar mai găsim expresia lună de zile (μήνας ημερών), pentru a spune simplu o lunã, o găsim ulterior și în alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos:

Acum, e foarte posibil ca δύο μῆνας ημερών pentru ebraicul din cartea Judecătorilor  שְׁנַיִם חֳדָשִׁים  să fi fost o simplă interpretare a terminației de dual יִם- ca reprezentând ziua: יום‎‎ . LA urma urmei ebraica nu mai era vorbită atunci, ci doar aramaica și feniciana (cartagineza, punica), iar în aceasta din urmă zi se scria (și probabil se pronunța) ים

Muie vine din țigănește/romanès, ca multe cuvinte esențiale din româna contemporană (mișto, nasol, nașpa, gagiu/gagică etc.).

Puro mui (față / muie bătrână) se spune în țigănește despre o femeie care nu mai e tânără, cu precizarea că în limba lor pristină mui (față, chip) nu are nimic vulgar. Este fața umană pur și simplu, dar și gura, așa cum în persana de azi, în farsi, mu, termenul echivalent, desemnează părul, podoaba capilară.

E un vechi termen indo-european, așadar, însă adevărul e că ceva în sonoritatea lui a făcut ca în multe limbi să fie considerat vulgar. O “arheologie lingvistica”, daca ar exista o asemenea stiinta, ar trebui sa recenzeze si sa caute sa gaseasca un algoritm pentru seriile de coincidente din limbile actuale care nu isi au o atestare istorica. Asa este, în afară de mui, și seria de termeni “vulgari” care in multe limbi indo-europene desemneaza figura umana si care in românã e reprezentata prin moacã si meclã.

Inexplicabili etimologic, pentru ca au fost intotdeauna considerati vulgari, inclusiv de catre cronicarii vechimii, acesti termeni isi găsesc corespondente exacte nu numai in alte limbi neolatine, precum spaniola (mueca = faţã, termen vulgar), dar si in alte limbi indo-europene moderne.

Astfel in pashtunã, limba celei mai importante populatii din Afganistan, limba talibanilor, makh, pronuntat [măh] este fața umană, corespondentul exact al sanscritului mukh = faţã, chip (și în expresie: măh-a-măh – față în față)… De aici, din mukh sanscrit, provine direct si tiganescul mui = faţã, imprumutat si in româna sub forma muie (faţã, chip, gură – vulgar). Și, cum spuneam, înrudit mai e și persanul mu, părul de pe cap.

La fel, francicul și olandezul medieval mouwe, a face grimase, a trecut în franceză; moue = faţã, figura (faire la moue = a face figuri), iar comparatia cu mica baza de date pina acum izolate pe care o reprezinta seria moaca, mecla, mukh, măh, mui, muian, mueca, etc… aduce o explicatie imediata englezescului obscur mug = faţã, ramas in expresii fixe precum mug-shot : poză, portret (in general de proastă calitate, precum cele de la poliție, când ești arestat).

(Merită subliniat, ca un admirabil derivat cultural, țigănescul muialó, primarul unei localități, persoana, sau muianul prin excelență.)

Statistic, greu de imaginat o asemenea serie de coincidente. Ramane explicatia unui termen generic indo-european care, cu exceptia iranienei si a sanscritei, a fost considerat vulgar de-a lungul istoriei in toate limbile europene, supravietuind in argoul umil al românei, francezei, spaniolei, englezei, etc….

Când spui “Muie PSD!” este așadar o co-mui-nicare directă.

În cartea sa despre posibila origine cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara evocă o posibilă etimologie iraniană, persană, a numelui Basarab.

Nefiind lingvist, Djuvara nu se aventura prea mult în etimologii, însă o vom face aici.

Mai întâi însă, să vedem dacă ar fi plauzibilă istoric și cultural o etimologie iraniană a numelui Basarab. Răspunsul este da, desigur.

Cumanii erau turcofoni. Cunoaștem relativ bine limba lor.  Teoria lui Djuvara este că familia Basarabilor ar fi fost de origine cumană, deci turcofonă, cumanii fiind un trib turcic creștinat, care domniseră peste un enorm imperiu, de la Dunăre până în Asia Centrală, inclusiv în câmpia Bărăganului, și a căror limbă ne e bine cunoscută datorită acelui dicționar și ghid de conversație descoperit providențial, Codex Comanicus, despre care am mai scris aici.

Așa cum am arătat-o, limba cumanilor are cel mai probabil un descendent în limba kumîcilor de azi, popor turcic de la poalele Caucazului, în Daghestan. Tot așa, de la cumani ne-a rămas termenul oină, dar și o denumire geografică precum Teleorman. Tot de la ei avem nume de persoane precum Coman sau Comănescu, la fel: Kun în maghiară (Kun < Kuman) și nume de locuri precum Comana în România, Kun în Ungaria sau Kumanovo în Macedonia de azi.

Cumanii se convertiseră la catolicism iar despre clasa superioară știm că era bilingvă, vorbind și persana, acea franceză a orientului, adusă de ei din lunga ședere anterioară în Asia Centrală, unde sub forma numită tadjikă persana (farsi) e vorbită până astăzi de milioane de oameni.

Știm că nobilimea cumană era și persanofonă pentru că ni s-a păstrat acel ghid de conversație însoțit de un dicționar în trei limbi: cumană-persană-latină numit Codex Comanicus. Chiar și bulgarii turcofoni ajunși la sud de Dunăre fuseseră iranizați, cum o arată numele atestat al hanului lor Asparuh, în persană: Calul Luminos (Asp = cal; ruh = lumină). Așa încât, este foarte natural ca anumite regiuni atinse de cumani să fi fost numite de ei în persană (farsi).

De la bun început se impune o precizare: Basarabia istorică nu este întreaga Moldovă de dincolo de Prut, ci este doar ceea ce turcii numeau Bugeacul, altfel zis zona de stepă și mlaștini de la nord de Delta Dunării și nordul Mării Negre, cu Tighina și Akkerman, zonă care nu intră în componența Moldovei actuale. Basarabia istorică nu face astăzi parte din Republica Moldova pe care românii o numesc Basarabia, Besarabia. Basarabia au fost zonele de câmpie și mlaștini din capul apei Dunării și de pe malul Mării Negre, Bugeacul.

Acum, etimologia alternativă propusă ca venind chipurile din cumană și dată ca însemnând “părinte și domn”, de la basar: a domni, și aba: tată, e absurdă și artificială. În schimb, vom vedea de îndată că denumirea Basarab, Besarab se explică imediat prin persană. Ea nu înseamnă altceva decât:

— în capul apei sau: — în marginea apei – ba-sar ab (ba-sar – e- ab).

Acum toată lumea o să învețe pe loc puțină persană/farsi, sau măcar cuvântul ab = apă. În primul rând, limba persană nu s-a modificat deloc din secolele XII – XIII încoace. O știm pentru că avem atâtea inscripții, acte scrise, hârțoage de curte și comerciale și monumente literare precum uriașa epopee Shah Nameh, Cartea Regilor, a lui Firdusi.

ba-sar ab (ba-sar – e- ab) = în capul apei. Așa se spune și nu se poate spune altfel, atât în persana de azi (farsi) cât și în cea de acum șapte-opt secole pe care o descoperim în Codex Comanicus:

Ab,   آب, este apa în persană. Ca apa din română, da, și nu e de mirare. Persana este o limbă indo-europeană, iar ab e înrudit cu latinescul aqua, de unde românul: apă. Așadar, în persană/farsi: ab = apă. De aici vine și numele Punjabului, regiunea celor cinci râuri, dintre care unul e Indusul: panj-ab = cinci ape = Panjab, Punjab (panj = cinci în persană ca și în hindi sau țigănește, da).

sar, سر ,este în persană capul, dar și prepoziția echivalentă lui pe. Sar e capul propriu zis, dar joacă și rol prepozițional precum în: sar-e-mez = pe masă (e fiind acolo o particulă de legătură, numită izafet, care nu se scrie, iar uneori nici nu se pronunță). sar-e-mez poate însemna așadar: pe masă sau: capul mesei. La fel, sar-e-ab = pe apă

ba (sau be, în funcție de dialecte), به,este o altă particulă echivalentă cu la, în sau spre. ba-mez va însemna la masă, sau spre masă. ba-ab = la apă sau spre apă.

Așa încât: la capul apei, lângă apă, nu se poate spune decât: ba-sar ab, be-sar ab, sau: ba-sar-e-ab / be-sar-e-ab.

Că iranienii puteau numi anumite râuri Apa o vedem din atâtea râuri siberiene precum marele fluviu Ob = Apa.

Ba chiar din Antichitate, triburile iranofone au numit întotdeauna fluviile și răurile din bazinul mării negre: Apa (cf. toate fluviile cu rădăcina Don-, cum am arâtat-o vorbind despre originea numelui Prut.)

Ce putea fi mai natural pentru nomazi ajunși la malul Mării Negre acolo unde se varsă Dunărea și începe Delta decât să-i spună Capul Apei, la marginea apei: Ba-sar ab?

Sigur, nu vom ști niciodată cu certitudine, dar explicația prin iraniană este perfect logică și plauzibilă, întărită de faptul că nobilimea cumană vorbea persana la fel de fluent și cu același sentiment de superioritate cu care nobilimea rusă țaristă vorbea franceza, limbă pe atunci obligatorie.

Pentru a continua lectura:

Cum ne-au lăsat cumanii oina…

https://cabalinkabul.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/

Un ghid despre “murdar qatın” (dirty Madams) prin bordelurile din Cumania

https://cabalinkabul.com/2014/07/04/un-ghid-despre-murdar-qatin-dirty-madams-prin-bordelurile-din-cumania/

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului

Prout – port, l‘origine iranienne du nom de la rivière moldave / Prut – port, originea iraniana a numelui Prutului…

Găgăuz – găgăuță: Basarabi, originea cumanilor și din nou despre teoria lui Djuvara

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?…

https://cabalinkabul.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

https://www.facebook.com/events/437325563505341/

Clickuri elegante pe linkurile de mai sus vor duce la toate detaliile celor două întâlniri, urmate de discuții cu publicul. Discuția cu Sorin Antohi despre identitate ar putea porni de la acest text despre protocronismul altora:

Identitatea cecenă între naționalism și islam. Continuitate mistică și rescrierea modernității

apărut în revista Polis, dar și de la cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas 2015)

Și, desigur, miercuri 8 mai vom discuta, la Frontline, cu Matei Martin, despre felul în care s-au modificat identitățile naționale în cele trei decenii de la căderea comunismului, precum și despre Radio Europa Liberă.

Europa Liberă, studiourile de la München, prin 1991-1992. Cu Emil Hurezeanu.

Cum spuneam în Dacopatie:

Ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul său care e mitul continuității, nu reprezintă o construcție mincinoasă, nu este o complexă înșelătorie conștientă, nu e un scenariu inventat. Mitologia românească nu se poate autodecripta. Ea opune apoi o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul elementelor ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens îi pun în pericol unitatea și continuitatea. Tot ce tulbură această construcție mitologică este respins, orice element heterogen: maghiarii, țiganii, turcii, trădările trecute, mârșăviile actuale. Reprezentările colective se intersectează altfel astăzi decât o făceau înainte de era Internetului. Ele se întăresc acum una pe alta într-o alunecare și recompunere permanentă, de aceea decriptarea lor va trebui să fie la fel de fluidă pe cât le este funcționarea.

Mai multe despre demența protocronică la alții:

Demența protocronică la alții (5): cum îi revendică cecenii pe etrusci…

Demența protocronică la alții (5): cum îi revendică cecenii pe etrusci…

— Demența protocronică la alții (4): cum au fondat georgienii Roma…

https://cabalinkabul.com/2014/10/12/dementa-protocronica-la-altii-4-cum-au-fondat-georgienii-roma/

— Demența protocronică la alții (3): protocronismul albanez…

https://cabalinkabul.com/2014/10/11/dementa-protocronica-la-altii-3-protocronismul-albanez/

— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (2, macedonenii)…

https://cabalinkabul.com/2013/05/09/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-2/

— Demența protocronică la alții: boala națiilor mici (I)…

https://cabalinkabul.com/2013/01/19/dementa-protocronica-la-altii-boala-natiilor-mici-i-2/

Recitind Rostirea filozofică românească (1970) a lui Noica mi-am zis că dacă ar fi știut și țigănește și nu s-ar fi concentrat maniacal asupra germanei lui Heidegger, multe din mirările lui Noica ar fi fost mai puțin forțate sau naive.

Iată un exemplu: lăudând frumusețea lui întru, supraviețuire în românește, în paralel cu forma scurtă în, a latinescului intro, Noica nu știa, se vede, de țigănescul andar sau andre.  Așa cum românescul întru coboară în linie dreaptă din latinescul intro, la fel țigănescul antar, andar sau andre (în graiul căldărarilor) coboară direct din sanscritul antar (și tot andar e și în hindi de astăzi din India). Latinul intro este identic, cum știm, etimologic și structural cu sanscritul antar. Intro latinesc a rămas întru în românește, antar sanscrit a dat andre în țigănește.

Întru, spune Noica, „indică pătrunderea în ființă”. Dar, i-am putea argumenta, la fel și andar. Înlocuind termenii în textul lui Noica, putem astfel spune că “prepoziția aceasta arhaizantă, andar (întru) este o vocabulă filozofică de prim-ordin”. Țiganii spun astfel: aj das andar an e kangheri, cum românii din vechime admirați filozofic de Noica ziceau: el intră întru biserică.

Și, tot de la sanscritul antar, țigăneasca mai are în paralel și folosită alternativ și prepoziția scurtă ana. Așa cum româna, pe lângă întru îl are și pe în. Ba chiar, țigănescul andar este uneori mai arhaizant decât românescul întru, pentru că țiganul poate spune: Miro Devel, savo hal oté andar o Ceri, dar aici în română nu se poate spune Tatăl Nostru care ești întru Cer, ci doar, banal, în cer.

Nimeni nu s-ar extazia însă în fața țigănescului andar, nimeni nu îl laudă metafizic pe andar pentru că urcă până la sanscrita Vedelor. Criteriul ales de Noica era așadar subiectiv și particularitatea intrinsecă a limbii române de a reda sensuri ascunse ale Ființei era doar imaginată de Noica după modelul lui Heidegger. 

Heidegger întru Logos și Ființă

O să rezum aici pe scurt filozofia lui Constantin Noica, mai precis răspunzând întrebării dacă Noica, singurul guru postbelic autentic pe care l-a avut cultura română, a făcut altceva decât să-l românizeze pe Heidegger.

A spune că “nu a făcut altceva” decât să-l românizeze pe Heidegger nu înseamnă însă a diminua importanța lui Noica, căci el a deschis ochii și urechile multora în fața potențelor limbii, ca să nu mai vorbim de activitatea lui pedagogică, de îndrumare a tinerilor (Liiceanu și Pleșu) spre Platon și Heidegger, spre greacă și germană.

Mai precis, Noica a transmis pe românește că nimeni, absolut nimeni nu poate avea acces la esența filozofiei, rezumată în istoria ei de cei doi poli care au fost Platon și Heidegger, fără o inițiere, fie și elementară, în limbile greacă și germană… sau, ca vorbitor de română, fără a trece prin Noica și prin felul în care el disecă rostirea.

Nu e nimic misterios sau ascuns în această influență a lui Heidegger. Noica efectua vulgarizarea lui Heidegger în românește pe față, deși fără să o sublinieze, iar Heidegger e prezent în filigran în tot ce scrie el. (Asta, cu toate că Sorin Lavric a putut scrie un text, intitulat Reticențele lui Noica față de Heidegger, în care încearcă să găsească minuscule divergențe, deloc convingătoare, între Noica și Heidegger. Noica a și asistat în Germania la unele prelegeri ale lui Heidegger, sau, în orice caz, pe când încă în viață el a lăsat să se răspândească această legendă. Dar, că a asistat sau nu la conferințe, asta nu schimbă nimic din aceea că tot ce a scris Noica este heideggerianism transpus pe românește.)

Logosul și rostirea filozofică

Astfel Rostirea filozofică românească, cartea prin care trebuie abordat înainte de toate Noica, se deschide cu:

„Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi.”

Întreg Heidegger se regăsește aici, în (întru) aceste două fraze. Heidegger spune că numai prin limbă poate fi atinsă esența Ființei, dar că nu toate limbile sunt echivalente. Și că până (re)găsim acel sens, noi trăim întru uitare. Pentru Heidegger, doar două sunt acele limbi care ajung să exprime Ființa: greaca veche, mai ales în prospețimea sa de dinainte de Platon, cea presocratică, vorbită pe când verbul a fi încă putea rosti ființa imediată, în loc să fie ca azi un simplu auxiliar gramatical, iar a doua limbă este, desigur, germana. Statutul primordial, unic și ireductibil pe care Heidegger îl acordă celor două limbi, greaca și germana, a fost deja numit, cu ceva umor, un „naționalism ontologic” (Jean-Pierre Lefebvre), iar angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului a decurs de aici, din statutul istoric unic al Logosului limbii germane pogorât pentru a înlocui Logosul grecesc.

Noica adaugă aici româna. Dar ce distincții ontologice face româna, ce nuanțe ale ființei aduce ea, ce irizări pe care alte limbi nu sunt capabile să le reflecte? Este vorba, spune Noica (iarăși cum o tot sublinia Heidegger) de faptul că vorbele umile, cotidiene, poartă o încărcătură filozofică, existențială, mai mare decât orice concept verbal construit artificial. Vorbele simple, în special cele vechi, care ni se par erodate, sunt de temut prin simplitatea lor dezarmantă. Acestora trebuie să le redăm sensul inițial. Ca și Heidegger, așadar, care etimologiza (foarte adesea abuziv) lexicul cotidian al germanei, Noica pretinde că restituie cuvintelor românești sensul lor inițial. Etimologia devine și la el unealta epistemologică prin excelență.

Ca și Heidegger, Noica spune că acela era sensul inițial, primordial, cel găsit și restituit de el prin etimologizare, sens golaș dar autentic prin care, însușindu-ni-l, vom atinge Ființa. În textele lui, Noica ajunge astfel, ca și Heidegger, la o poezie cvazi-mistică, mai degrabă decât la filozofie sau lingvistică. Și, într-adevăr, avem acolo un fel de mistică a limbii, de fapt. Prin asta părem a ne apropia mai degrabă de incantațiile cabalistice si de mistica verbală a Renașterii, dar Noica o face cu bună știință, mai ales atunci când recurge la textele cronicarilor sau la vorbe din folclor, folosite hipnotic, ca în descântece. Aici, Noica se regăsește cu Eliade în acea discutabilă (și total neștiințifică, în ciuda protestelor) imagine a “folclorului ca instrument de cunoaștere”.

Noica merge chiar mai departe decât Heidegger, care spunea că doar limba greaca este logos. Pentru Noica, românescul rostire este echivalentul perfect al lui logos. Heidegger încă subordona germana elinei antice – Noica pune româna deasupra tuturor.

Și Noica dă astfel valențe ontologice unor vocabule până la el ignorate, sinele și sinea, de pildă, sau distincția despre care am vorbit mai sus între întru și în.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără o școlire în matricea și matrița lui Heidegger. Fără Heidegger, Noica nu ar fi scris că “rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec”.

Și aici însă, în tot acel capitol despre rost și rostire care dă și titlul cărții, Noica compresează într-un singur termen, rost, derivat din latinescul rostrum, cel puțin încă o serie de noțiuni disparate acoperite de un alt omofon, rost, pe care lingvistica română nu l-a recunoscut niciodată ca fiind pur și simplu turcescul (împrumutat din persană) rast.

Rast acoperă în turcă (și în persană, de unde turca l-a luat, dar și în albaneză, care l-a împrumutat la rândul său din turcă) o serie întreagă de noțiuni care sunt acelea de: drept, potrivit, nimerit. Exact ca una cel puțin din seriile semantice acoperite de românescul rost.

O expresie, în turcă, precum: rast gelmek, a reuși, a nimeri, corespunde perfect unor expresii românești cu rost, ca: a da de rost. La fel, în turcă, rast gitmek corespunde româneștilor: a se petrece bine, cu rost.

Apare așadar ca foarte probabil că s-a petrecut în română o contaminare între diferitele înțelesuri ale turcescului (persanului) rast cu neaoșul rost, acela inițial având sensul de față, figură. Așa se explică largul spectru de sensuri deseori conflictuale și strânse artificial sub noțiunea de față a lui rost, dar apropiate de cea din turcescul rast (ordine, potriveală, drept, aranjament just): cu/fără rost, pe de rost etc. Intreaga construcție a lui Noica în jurul metafizicii rostului se arată așadar o fantezistă mitologie à la Heidegger formulată românește, unde un bălțat rost creat din petice semantice de toate colorile ne este oferit ca reprezentând cel mai bun echivalent al Logosului antic, când de fapt el are cusute în fibră diferite fâșii de rast otoman.

Fire și ființă

Dacă la rubrica rost Noica însumează vocabule disparate forțându-le într-o matrice unică, el distinge în același timp cu grijă între fire și ființă, deși ambele descind din aceleași forme supletive ale latinescului esse (a fi), mai precis de la rădăcina *bhu-: ego fui, eu fui (perfectul simplu).

Și aici Noica îl urmează pe Heidegger, care analiza metafizic diferitele forme ale verbului german supletiv sein, a fi. In germană, conjugarea verbului a fi, sein, e construită pe trei rădăcini indo-europene:

— cea a persoanei a III-a ist *es– (în latină, română: est, este);

— rădăcina  *bhu-, prezentă în (ich) bin si (du) bist, dar și în englezescul be, been sau în grecescul phy-sis, de unde avem fizica;

— rădăcina, absentă în latină și română *was-: wesen, gewesen.

Noica a distins grijuliu fire și ființă, dar nu a făcut deloc legătura etimologică explicită între fire/ființă și bin, bist. A folosit artificii retorice la fel de facile și goale de sens ca cele ale lui Heidegger care acorda o valoare ontologică accidentelor lingvistice, precum faptul ca în germană infinitivul verbelor poate fi substantivat. De aici la Heidegger formule tautologice greu de tradus, precum das sein des Seienden (deși ele pot funcționa perfect în franceză, precum formula echivalentă l’être de l’Être, folosită de Sartre, care a încercat să-l aclimatizeze pe Heidegger în franceză mult mai temeinic și sistematic decât a făcut-o Noica în română).

Asta nu l-a împiedicat pe Noica să afime peremptoriu că:

Limba română are titlul filozofic de a putea da nume acestui element fundamental, acestui filozofem (ca morfem, fonem, să spunem) care este “concretul general”.

Ah și, desigur, nu vom întâlni la Noica nici cea mai mică aluzie (era în România lui Ceaușescu) la angajamentul nazist al lui Heidegger. Sigur, amploarea lui era mult mai puțin cunoscută atunci decât astăzi, însă Noica cunoștea bine angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului, care a decurs de aici: din statutul istoric unic pe care Heidegger îl acorda Logosului limbii germane, pogorât, spune el, pentru a înlocui Logosul grecesc.

Întâmplător, în ultimul Charlie Hebdo (4 sept. 2019), citim în foarte serioasa rubrică de psihanaliză Totem et Tabite (cum ar veni, freudian: Totem și Tapulă), o analiză a faptului că Heidegger acorda realitate ontologică doar oamenilor, pe când animalele ar fi weltarm, „sărace de lume”. Animalele, spune Heidegger, care n-ar fi înțeles nimic din veganism, nu acționează „în lume”. Când spune însă că animale sunt weltarm, „sărace de lume”, Heidegger se referă insistent la formele inferioare de viață: gândacii, larvele și… evreii și handicapații. Aceștia trăiesc, dar nu există. Așa încât ei nu mor, ci se termină, sau încetează. (De aceea putem să le exterminăm.)

Notă despre „Logos” astăzi

E comic și plin de învățăminte faptul că în greaca modernă și contemporană, în demotiki, nobilul termen logos s-a demonetizat total și că textele antice trebuie traduse, adaptate și explicate în greaca de azi.

Logos în greaca contemporană s-a banalizat în sensul cel mai plat de vorbă, în expresii precum den einai logo : nu încape vorbă, nici vorbă! Pentru sensul vechi de ratio, rațiune, greaca de azi folosește în schimb skepsi sau skepsis (schepsisul luat de noi și care sună așa vulgar), iar nu logos.

Logos, în schimb, în greaca modernă supraviețuiește pitit în termenul pe care l-a calchiat româna când a creat cuvântul necuvântător pentru a desemna animalele, jivinele. Ne-cuvântător e imitat după grecescul bizantin a-logos, cu același sens (necuvântător = animal nevorbitor).Greaca Evangheliilor încă folosea hippos pentru cal. Astfel, în Apocalipsă, la cap. 6, scrie (Αποκ. 6,2) καὶ εἶδον, καὶ ἰδοὺ ἵππος λευκός = și văzui și iată un cal alb (în latina Vulgatei: et vidi et ecce equus albus).

Acum, după cum vedem, la încrengătura mileniilor, imediat după moartea Mântuitorului, greaca încă mai folosea termenul arhaic ἵππος (hippos, înrudit cu latinescul equus), cal.

Vechiul ἵππος a dispărut însă ulterior din greacă, așa cum a dispărut și equus din limbile romane (păstrat în română doar în termenul iapă, de la equa, femininul lui equus).

Greaca bizantină a înlocuit hippos printr-un termen nou format în limbă, care la origine a trebuit să desemneze animalele în general: άλογο (alogo).

Da, άλογο („fără Logos”) e și astăzi termenul grecesc pentru cal, animalul prin excelență. Știm că termenul generic pentru “animal” a ajuns în anumite culturi să desemneze o vietate anume, importantă în economia lor. Popoarele care practicau intens vânătoarea au aplicat termenul generic pentru “animal” rumegătoarelor cornute mari din pădure, cervidae. De pildă franțuzescul “biche”, căprioară, care vine direct din latinescul tardiv “bestia”, animal. La fel în engleză “deer”, cerb, nu e altceva decât echivalentul nemțescului Tier, animal. Tot așa avem italian dialectal: “nimal” care desemnează porcul (animal).

În greaca medievală și modernă, însă, termenul care desemna animalul, nevorbitorul, άλογο (ά-λογο, a-Logo, cel care nu are Logos, care nu vorbește), s-a specializat cu înțelesul de “cal” și a rămas așa până azi.

Acum vine cireașa demonstrației, căci o urmă din vechiul sens generic al lui άλογο de “animal” a rămas ca un calc în român, sub influența culturală a Bizanțului: — necuvântător, necuvântătoare, pentru a desemna animalele este un rest cultural și o traducere a termenului grecesc άλογο (a-logo, fără Logos, ne-cuvântător), din vremea când acest termen desemna animalele în general, înainte de a se specializa în greacă în sensul de cal, fenomen de transfer banal, cum am văzut din exemplele precedente.

Dar despre acestea Noica nu avea vreun logos, așa că nu are rost să ne mai întindem.

——————–

Pentru un tratament aplicat lui Heidegger sub forma de viață inferioară a unui păun, vezi povestirea mea:

Frenetica moarte a lui Martin Heidegger

și în variantă franceză:

La frénétique mort de Martin Heidegger

(Desenul à la Charlie Hebdo din povestire îmi aparține. Fotografia lui Noica de aici e de Dinu Lazar.)

Astăzi, 7 decembrie, îl sărbătorim pe Sfântul Ambrozie, viguros căznitor al ereticilor de tot felul, episcop în Milano prin sec. al IV-lea și primul om din istorie despre care știm că citea în cap, în liniște, fără să pronunțe cu voce tare rândurile pe care le parcurgea.

Lucrul a părut atât de extraordinar contemporanilor, încât este menționat ca o mare minune chiar de către St. Augustin, care scrie pe larg despre asta in Confesiunile lui:

 “Când citea, ochii lui alunecau pe pagină, pricepând înțelesul in interiorul inimii, in vreme ce vocea si limba i se odihneau in tăcere”, etc.

(Sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant.)

… iar St. Augustin continuă, explicând cum îl spionau ei, discipolii, pe Ambrozie din umbră, minunându-se. Asta pentru că atunci, ca si astăzi in multe culturi asiatice, in special in lumea musulmană, lectura, chiar in singurătate, este un act oral, gura pronunțând tare ce văd ochii.

(Chiar si eu fac asta de multe ori; citesc atâtea idioțenii zilnic, încât trebuie să le pronunț cu voce tare ca să mă asigur că există.)

St. Ambrozie a mai avut un impact si asupra muzicii, compunând imnuri si psalmi care sunt numiți si azi “cânt ambrozian” sau “cânt milanez”.

7 decembrie e ziua in care a devenit episcop de Milano, hram atât pentru papistași cât și pentru ortodocși.

Acum: discipolul și protejatul lui Ambrzie, Sfântul Augustin, ne-a lăsat fundațiile bisericii de astăzi. Augustin e una dintre puținele figuri respectate fără nici o rezervă de cele trei branșe ale creștinismului: catolici, ortodocși și protestanți.

Ei bine, Augustin folosește în mod spontan un termen compus care joacă o importanță majoră și în yoga: conjunx. Pentru a descrie uniunea dintre trup și suflet (mijloc de a depăși condiția umană în multe școli, darśana, indiene de yoga), Augustin spune: caro tua, coniunx tua – carnea ta este perechea ta. Perechea ta conjugală, adică, cea cu care te unești sub același jug, con-junx.

Acel junx, care intră în a con-juga, a ajunge (ad-jungere), vine de la rădăcina jug-, de unde avem în latină jugum, jugul, iar în sanscrită: yoga, uniunea, în-jugarea.

Con-junx, unire, uniune, este așadar echivalentul exact, linguistic, semantic și terminologic, al sanscritului sam-yoga.

Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor

”Jug“, unul din cei mai arhaici și productivi termeni indo-europeni, prezent din preistorie până astăzi în toate branșele familiei, ar putea fi una din cheile rezolvării iritantei enigme a originii indo-europenilor. ”Jug“ ar putea aduce dovada că strămoșii europenilor, îndienilor și iranienilor de astăzi s-au răspândit pornind dintr-o regiune din vecinătatea Caucazului și că proto-indo-europenii au fost în contact atât cu caucazienii din nord, cât și cu cei din sudul masivului.

Termenul este extrem de arhaic și e remarcabil prin regularitatea corespondențelor sale de la o familie de limbi la alta:

In hitită iúkan, în sanscrita vedică युग (yugá, care înseamnă jug, dar și: pereche; yoga vine de la aceeași rădăcină cu jugul, în sensul de uniune), greaca veche ζυγόν (zugόn), latină iugum, gotică juk (germ. Joch), slavona de biserică igo, lituaniană jungas, etc. Într-atât de veche și productivă a fost această rădăcină, încât a supraviețuit productiv până astăzi în sensul de a (re)uni ceva sau pe cineva, ca sub un “jug”, într-o formă “con-jugală”… precum în lituaniana modernă, care atunci când a trebuit să găsească un corespondent pentru o “Uniune” politică, precum în Uniunea Europeană, a folosit vechea rădăcină jug-/jung-: Europos Są-junga…

Gamkrelidze și Ivanov, în impresionanta lor sumă lingvistică Limba indo-europeană și indo-europenii (Индоевропейский язык и индоевропейцы, Tbilisi, 1984) au restructurat în mod convingător sistemul fonetic acceptat în general al proto-indo-europenei făcând să corespundă consoanele sonore (b, g, d) cu așa-numitele ejective caucaziene, care sînt niște guturale surde (p‘, t‘, q‘, acesta din urmă sunând precum semiticul emfatic q). Din această perspectivă nouă, faimoasa lege a lui Grimm a alunecării consonantice în proto-germană (”Lautvershiebung“), prin care ni s-a spus că sonorele din indo-europeană au devenit surde în germanică (cf. lat. iug-um – got. juk) își pierde orice relevanță: germana (și armeana) se arată a fi cele mai arhaice și conservatoare fonetic, mai apropiate de fonetica limbilor caucaziene, în vreme ce celelalte branșe ale familiei indo-europene au inovat întărind guturala surdă q‘ în g. Rădăcina devine astfel: *juq‘ -, și nu*jug-, aşa cum a fost acceptat până acum.

Din limbile indo-europene, termenul a trecut, cu rădăcina în forma sa sonoră, ca un împrumut arhaic în limbile Caucazului de sud (limbile kartveliene): în georgiană uγel, mingreliană uγu, svană uγwa.

Etimologiile indo-europene propuse tradițional sunt neconvingătoare și de formă circulară, precum: ”de la verbul *yeug– (a uni, a aduce împreună)“. Aici o comparație, nemaiefectuată până acum, cu limbile caucaziene de nord-est, care nu sînt înrudite cu cele kartveliene din sud, aduce o soluție posibilă.

Cecena, precum și limbile din Daghestan (care prezintă o diversitate la fel de mare ca întreaga familie indo-europeană), prezintă o rară particularitate: e vorba de ”limbi cu clase nominale“. Toate cuvintele lexicului sunt împărțite în felurite clase nominale ce corespund genurilor noastre gramaticale. Acolo însă unde limbile indo-europene prezintă un maximum de trei genuri, cecena de pildă are șase. În general, însă, regula e de patru. Apartenența la o clasă este foarte des indicată printr-o serie de prefixe ce precedă rădăcina: v- indică masculinitatea, precum în: vasha = frate; y- indică feminitatea, precum în yisha = soră, în vreme ce neutrele, se repartizează în clasele marcate prin b- și d- la inițială, permițând astfel formarea unor seturi de temeni de la o singură rădăcină. Seria de prefixe inițiale v-, y-, b-, d- se aplică de asemenea verbelor și adjectivelor, care își schimbă astfel inițiala în funcție de genul (clasa nominală) a substantivului pe care îl definesc.

Ansamblul produce astfel o mașinărie gramaticală greoaie, dar previzibilă, precum și un corp lexical ușor de analizat. De la rădăcina –q‘-, care acoperă atât sensul de “a separa”, cât și de “a reuni”, cecena formează astfel seria lexicală vuq‘, yuq‘, buq‘, duq‘: astfel, duq‘ și vuq‘ desemnează în general ”jugul“; yuq‘ înseamnă ”mijloc“, sau ”pereche“… buq‘ e șira spinării la oameni și animale, sau creasta unui munte…

Seria cecenă este extrem de productivă, yuq‘ fiind termenul cel mai folosit, și, pe lângă diferite valențe verbale cu sensuri care merg de la a ”reuni“ la ”a combina“ sau”a pune în mijloc“ (cf. și în latină serie de derivați de la jugum > con-jugare, sub-jugare, etc., sau yoga –uniune– în sanscrită de la aceeași rădăcină), yuq‘ poate avea și valențe temporale: în cecenă se spune yuq‘-yuq‘a= din vreme în vreme, din timp în timp, în mod periodic, exact cum în sanscrită yugá mai însemna și ”perioadă de timp“, în paralel cu ”jug“); și, foarte important dintr-un punct de vedere socio-cultural este sensul de a se căsători ”a merge sub același jug“: De aici în latină con-iux, soț, soție, (combinați sub același jug con-jug-al), noțiunea fiind formulată la fel în georgiana veche: me-uγle = soț, soție.

Similitudinile morfologice și semantice între cecenul (și daghestanezul) yuq‘ pe de o parte, indo-europeanul *yuq‘ pe de alta sunt prea sistematice, coerente și simetrice pentru a fi datorate hazardului. De remarcat în subjuganta teorie e faptul că rădăcina *yuq‘- nu se explică morfologic în indo-europeană, pe când în cecenă și limbile din Daghestan ea e doar o parte din seria formată cu ajutorul indicatorilor de clase nominale y-, v-, b-, d-.

Ipoteza formulată aici este așadar că termenul a fost împrumutat de proto-indo-europeni, înainte de momentul răspândirii lor, de la nord-caucazieni… odată cu unealta desemnată, ”jugul“, precum și cu toate ariile semantice adiacente.

Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

yogashchittavrittinirodhah sau, împărțit în cuvinte: yogah citta vrtti nirodhah. Primul verset din Yoga Sutra a lui Patañjali.

Am mai scris că Eliade nu era un lingvist și că, preluând cursul de yoga al profesorului său Dasgupta pentru a-l face cunoscut în Occident, el a făcut, desigur, o solidă operă de popularizare într-un domeniu care fusese până atunci (ba chiar a rămas în bună parte) încărcat de fantasmagorii oculte, însă Eliade a lăsat în același timp deoparte întregul fond de cunoaștere lingvistică ce nu poate fi despărțit de yoga autentică.

Sigur, nu vorbim aici despre îndobitocirea prin yoga, despre care am mai scris, și nici despre toate acele fete drăgălașe și inculte care țin saloane de contorsiuni pe care le numesc yoga (un masaj la un preț decent ar fi mai onest), ci de o înțelegere cât de cât elementară a acestui sistem complet de cunoaștere care nu poate fi despărțit de dimensiunea sa lingvistică. Or, Eliade a lăsat să dăinuie impresia că ar fi acolo cine știe ce vocabular tehnic complex și inaccesibil profanului în absența unei inițieri cvazi-mistice.

Dincolo de legenda autoîntreținută și de poveștile lui erotice când își freca picioarele sub masă cu negresa aia (de față cu părinții ei, care simțeau de fapt totul),  Yoga lui Eliade, care se bazează pe o foarte solidă exegeză, capitol cu capitol, a cărții lui Patañjali Yoga Sutra, nu face decât să reia în detaliu cursul de filozofie indiană al gazdei lui, Dasgupta.

Yoga lui Eliade este așadar extrasă din cursul de filozofie indiană al profesorului Dasgupta. Eliade nu a tradus niciodată nimic din sanskrită, iar puținul timp pe care l-a petrecut acolo, în Bengal, nu i-ar fi permis să aibă o cunoaștere a sistemelor filozofice indiene mai largă de atât: o exegeză a Yoga Sutra a lui Patañjali preluată de la Dasgupta.

Sigur, reproducând în franceză ceea ce Dasgupta preda acolo despre Patañjali, Eliade rămâne solid si inatacabil. Cu cele invățate in tinerețe de la profesorul lui, care lucra pe sursele originale, Eliade a realizat o sinteză convenabilă pentru uzul occidentalilor. Dar a păstrat impresia de opacitate tehnică și lexicală care este înșelătoare.

Vocabularul filozofiei indiene în sanskrită este în realitate extrem de simplu și banal în cadrul limbii aceleia, limbă moartă deja chiar și atunci când scria Patañjali. Destinul sanskritei este direct comparabil cu cel al latinei în Occident. Ca atunci când latina adapta termenii filozofiei grecești folosind cele mai banale cuvinte din vocabularul cotidian, tot așa făcea și sanskrita desemnând prin termeni uzuali conceptele din yoga. Termenul însuși de yoga, indo-european banal, este direct înrudit cu cel de jug, din latinescul jugum, sau din con-jugare și con-jugal, cum am mai arătat-o mai sus și aici.

Să vedem așadar cum începe Yoga sutra a lui Patañjali:

yogashchittavrittinirodhah

altfel zis, împărțit în cuvinte (textele sanskrite clasice nu împart frazele în cuvinte):

yogah citta vrtti nirodhah

Acesta e preceptul fundamental, la asta se reduce întreaga știință: Yoga este liniștirea (nirodha) vârtejurilor (vrtti) minții (citta).

citta vrtti nirodha = ale minții vârtejuri stăpânite

Totul pare obscur și misterios, iar Eliade și toți ceilalți experți occidentali în yoga au obișnuit întotdeauna să prezinte întreg acest vocabular tehnic ca fiind foarte complex și opac. Nimic mai departe de adevăr. Toți termenii sunt extrem de banali în cadrul limbii sanscrite și un pic de lingvistică permite stăpânirea imediată a vocabularului.

Să luăm doar termenul vrtti, pe care l-am tradus vârtej și care, în funcție de ediții și fantezia traducătorului occidentali poate fi fluctuații, stare, stadiu etc.

Am tradus însă vrtti dinadins vârtej, pentru că exact asta este în sanskrită: ceva care se în-vârte în cap, un vortex de gânduri și stări. Sanskrita este o banală limbă indo-europeană, a cărei structură este imediat accesibilă prin comparație cu latina, greaca, limbile slave, cele germanice etc. Vrtti era pronunțat, de altfel vîrtti, ca în românescul a învârti. E uneori, în texte mai vechi, eronat transcris vritti, pentru că primii sanscritologi occidentali nu înțeleseseră natura lui R inițial semi-vocalic, pe care îl avem și noi în împrumuturile din slavă vârf și târg, de pildă. Vrtti este așadar uneori scris eronat: vritti, dar pronunția era sigur vîrtti, cu un schwa scurt în prima silabă, ca în vrt, vîrt. Vrtti este [vârtti], așadar, de la rădăcina indo-europeană *vrt– = a roti, a întoarce, a în-vârti.

Vrtti e starea aceea mintală în care în-vârți în cap gânduri și stări de nestăpânit. Cele care trebuie puse sub jug = yoga.

Pornind de aici, nu vom mai uita niciodată termenul sanscrit, din yoga (= jug) de vrtti, pentru că e înrudit în mod direct cu latinescul verto (a în=vârti) și cu vortex, vârtej. Vortexul însuși, vârtejul, fiind vrtti, format pe aceeași rădăcină *vrt-.

În limbile germanice, *vrt- a dat, în germană, verbul werden, a deveni. De ce? Pentru că devenirea este o rotație. Ich werde (eu devin) este tot un fel de a te în-vârti. Tot de aici, printr-o alunecare semantică, s-a creat englezescul worth(valoarea), care este și mai vizibilă în slavonescul vred, la origine tot valoare, de unde am luat și noi, prin împrumut, vrednic, a se în-vrednici.

Dar aceeași rădăcină *vrt– a mai dat în slavă și vrsta, un stadiu, o linie sau o limită, de unde am luat noi termenul de vârstă, care reprezintă stadiul în care ai ajuns în viață (ge-worden, în-vârtindu-te), însă și unitatea de măsură, de lungime, din rusă: versta. Sensul de limită sau linie este încă prezent în adjectivul românesc, împrumutat din slavă, vârstat, sau învârstat, în-vârstat,ceva cu linii și cute. Vârstă și verstă sunt așadar același cuvânt, înrudit și cu sanscritul vrtti.

Tot de la *vrt- mai avem, sub formă de plural vechi, sud-slavicul vrata = ușă, poartă. Vrata pentru că ea, ușa, wertet, se învârte.

Jetzt geht’s um die Wurst! În sfârșit, ca o comicăreală, de la aceeași rădăcină care, în latină, ne-a dat, pe lângă verto și vortex, o infinitate de derivați: in-vertit, con-vertit, intro-vertit, mai avem în germană și extraordinarul termen culinar: Wurst ! Wurst, da, pentru că și el e învârtit, chiar când are o vârstă și e lung de o verstă.

Iată așadar că acel misterios vrtti, starea tranzientă pe care o lichidezi prin meditație în yoga, vine de la rădăcina indo-europeană care a dat werden în germană, vrata (plural) ușa în slava de sud (pentru că se în-vârte), verto și vortex în latină, iar de aici românescul a se în-vârti… dar și Wurst și worth. Deja vocabularul sanscrit din yoga nu ne mai pare așa misterios.

Pornind de aici, am putea reduce întreg vocabularul, simplu indo-european, al sanskritei, făcând yoga accesibilă chiar și celui care ar spune, ridicând din umeri: Es ist mir wurst.

Es hat alles ein Ende, nur die Wurst hat zwei.

Astăzi, 7 decembrie, așadar, îl sărbătorim pe Sfântul Ambrozie, viguros căznitor al ereticilor de tot felul, episcop în Milano prin sec. al IV-lea și primul om din istorie despre care știm că citea în cap, în liniște, fără să pronunțe cu voce tare rândurile pe care le parcurgea.

.

Cf. pentru lecturi ulterioare:

Arci și indo-europeana : posibil contact preistoric in Caucaz…

https://cabalinkabul.com/2013/12/26/arci-si-indo-europeana-posibil-contact-preistoric-in-caucaz/

— De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

https://cabalinkabul.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/

— Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…

https://cabalinkabul.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/

— Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/

— Mitologia nedorită a Crimeei și Caucazului

https://cabalinkabul.com/2014/05/03/mitologia-nedorita-a-crimeei-si-caucazului/

Cf. și:

— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

https://cabalinkabul.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/

— Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma

https://cabalinkabul.com/2014/11/02/capitalismul-zen-indobitocirea-prin-karma/

— Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor

https://cabalinkabul.com/2014/06/15/yoga-jug-con-jugal-filiera-cecena-a-indo-europenilor/

alte excursii lingvistice indo-europene

— La temelia Logosului: dharma și punerea în mormânt a lui Isus

https://cabalinkabul.com/2017/04/15/la-temelia-logosului-dharma-si-punerea-in-mormant-a-lui-isus/

— Duminica Floriilor: o stradă de paie pentru Mântuitor… dar nici o floare acolo

https://cabalinkabul.com/2017/04/09/duminica-floriilor-o-strada-de-paie-pentru-mantuitor-dar-nici-o-floare-acolo/

Trei noi iranisme… Mă rog, ele sunt noi doar în lista mea a iranismelor din română, pe care m-am apucat să o fac temeinic, exhaustiv, și care ar merita, poate, să apară ca o completare la Dacopatie.

Cum am tot repetat-o, mare parte din masa de turcisme din vocabularul limbii române, pe care dicționarele etimologice le dau, corect, ca venind din turcă, sunt în realitate intrate în turcă din persană/farsi.

Mulți din acești termeni de civilizație pe care îi credem a fi turcisme nu au fost inventați de turci. Ei i-au luat de la persani, care uneori îi luaseră de la arabi. Turca Înaltei Porți era profund diferită de cea de azi, de după reforma masacrantă a lui Atatürk. Se folosea de fapt un amestec de trei limbi: turca osmanlîie pentru cotidian si nevoile administrative; persana pentru tot ce era cultură, poezie si viață mai elevată (incluzând beția și amorul); araba pentru religie si anumite documente solemne.

„Aferim”!

La finalul istoriei triunghiulare din „Cabală la Kabul”, bătrânul Isaac, după ce mi se plânge că are numai dușmani (și pronunță frumos și limpede „dușman” la min. 1:20:00, termen iranian fundamental, pe care l-am tot explicat), iată că nu poate să deschidă o sticlă de ulei, iar când îi arăt cum se face, îmi spune radios, de două ori: „Aferim”! (min. 1:20:20) = Bravo!

.

Aferin e încă un iranism intrat în turcă, așadar. Noi am luat „dușman” și „aferim” din turcă, iar turcii le luaseră (împreună cu „cioban”, „cișmea”, „cerdac” etc., pe care le tot zic) din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

Doar că nu este „aferim”, cum a auzit urechea valahă, ci: „aferin”! „Aferin”, pentru că asta e pronunția mai provincială a corectului iranism istoric „āfarīn” sau „āfirīn”: آفرين

Acum, termenul acesta iranian āfirīn, indo-european (I-O) desigur, este un derivat al verbului āfrīdan, care conține noțiunea de: a crea ceva bun și armonios, ceva binecuvântat. E un compus cu prefixul I-O banal *a- și rădăcina *prī-. Rădăcina asta arhaică *prī- cu sensul de (a crea) ceva bun, o avem și în românâ în cuvintele împrumutate din slavă „a prii” și „prieten”. Nu ne gândim că atunci când îți „priește” ceva folosești aceeași rădăcină cu cea din „prieten”, care e slavonul: prijatin sau prijatel, adică : cineva care îți priește, îți aduce și face numai bine.

Acum, ce trebuie remarcat este că această arhaică rădăcină I-O, *prī-, a evoluat în două familii de limbi, germanice și iraniene, în *frī-. Evoluția lui p- în f- în germanică e arhi-cunoscută, e acel Lautvershiebung prin care se explică de ce avem pater cu p- și Vater/father cu f-, sau pyr (πῦρ, foc) contra Feuer/fire. Rădăcina *prī-, așadar, care indică existența a ceva de calitate, din slavă (de unde avem noi prieten și a prii) nu putea fi în germanică decât *frī-. Și, într-adevăr, de aici avem derivatele: free/frei (liber), friend/Freund (exactul echivalent istoric al lui prieten), Friede (pace) și zeița nordică, scandinavă Frigg, care a dat numele zilei de vineri : Frīgedæg, Freitag/Friday.

Avem așadar, pe de o parte, complexul slav *prī-, care ne-a dat prieten și a prii ; și cel germanic *frī-, de la care avem friend, free, Friday și Friede și multe-multe altele. Or, în iraniană, ca în germanică, rădăcina a evoluat tot în *frī-, iar de acolo avem acest verb āfrīdan (ā-frī-dan), a crea, care a dat exclamația : „āfirīn”, aferin (> aferim), adică : — Bravo, ai făcut ceva frumos și bun. Afirin!

Când spunem aferim, așadar, nu știm că e înrudit din preistoria indo-europeană cu friend și prieten și free și Friede.

(Ca o coda exotică : atât de răspândit a fost acest concept bazat pe verbul iranian āfrīdan încât a dat unul din puținele cuvinte non-arabe din Coran. Este vorba de spiritele sau creaturile numite în Coran ‘ifrīt, Ifrit sau Efrit, a căror identitate nu e foarte limpede. Se știe doar că Mahomed se temea de ei (ele) și că acele creaturi nu îi erau foarte prieteni. Aferim!)

O etimologie fără perdea….

Cine a citit literatură britanică din perioada colonială, a Imperiului Indiilor, de la Kipling la E. M. Forster, ba chiar și primele romane ale lui Burgess în Malaezia, nu a putut să nu remarce frecventul termen “purdah”, care desemnează regimul femeilor în India musulmană și întreaga atmosferă a modestiei lor, care trebuie păstrată prin orice violență omenește posibilă.

“Purdah” e separarea femeilor de bărbați. De pildă, în magicul roman “A Passage to India” al lui E. M. Forster, femeile “live in purdah”. Până și nevestele colonilor, scrie Forster, “are equally victims of another kind of purdah”.

Metaforic, termenul desemnează despărțitura dintre cotlonul sau culcușul femeilor și cel al bărbați, cel mai adesea o bucată de pânză sau o cortină, care e numită ea însăși: purdah, پرده. Era evident strict interzis a ridica acea purdah sau a privi după ea.

Vine din persană/farsi (iraniană, franceza orientului) și se pronunță [părda] sau [părde]. Englezii au transcris acel -ă- (exact ă, ca în românește) prin -u-, neavând o literă precisă pentru ă, iar -h final, purdah, e doar grafic, nu se pronunță.

Ca mai toți termenii de civilizație islamică din India până în Imperiul Otoman, پرده, părde, “purdah” persan a intrat și în turcă, limbă care, de asemenea, neavând -ă- a făcut din “părde” > “perde”. Iar din perde turcesc vine și > perdeaua noastră.

Iată așadar de ce “fără perdea”, fără purdah, desemnează ceva obscen. Pentru că ridicând purdah dai de innomabilul feminin, de ceea ce ochii tăi n-ar fi trebuit să vadă, sau urechile tale să audă.

Tejghea (دستگاه)

“Tejghea” ne vine din turcă, unde e: tezgah. Dar… Turcii zic “tezgah”, însă n-au habar de unde vine și ce înseamnă. Vine din farsi, persană, unde este dast-gah sau dest-gah (دستگاه), literalmente: locul (gah) mâinii (dest).

Un fel de elbow-room, în limbajul bețivilor.

“Dast-gah” e locul pe care ții sau sprijini mâinile. Gah (loc) e folosit in iraniană alternativ cu -stan pentru a indica locul în care se află ceva. De pildă: bo-stan, locul mirosurilor, de unde avem și noi “bostan”, care la origine desemna o grădină, dar putea foarte bine să fie: bo-gah. Un templu zoroastrian este: atesh-gah, locul focului. Așa că locul pe care îți sprijini mâinile (din perspectiva vânzătorului), scândura aceea pe care se schimbă marfa si banii, este: dest-gah, locul mâinii. Turcii au luat cuvântul compus, destgah, pronunțându-l tezgah. De aici la români > tejghea, pierzându-se cu totul sensul inițial.

Totuși, a da ceva “pe sub tejghea” capătă o nuanță suplimentară de sens când știi că tejgheaua, la origine, este “locul mâinii”. Ah, iar “dast”, mână în iraniană, a intrat și în țigănește: “vast”. Faptul că romii, în drumul lor din India spre Europa, au luat din farsi un cuvânt atât de intim si fundamental, mână, arată că au viețuit în Iran cel puțin câteva secole. Unde au cunoscut, probabil, și tejgheaua.

Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc:

Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română

https://cabalinkabul.com/2020/03/27/dusman-murdar-cioban-cerdac-etc-cuvintele-iraniene-din-limba-romana/

Teren viran, inimă virană… completare la iranisme

https://cabalinkabul.com/2020/03/29/teren-viran-inima-virana-completare-la-iranisme/

Persanul e un ageamiu

Persanul e un ageamiu…

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul

 https://cabalinkabul.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

cf. și:

Ibricul mahmurului Omar Khayyam

https://cabalinkabul.com/2013/03/12/ibricul-mahmurului-omar-khayyam-cu-o-coda-despre-poezia-sufi-la-moldoveni/

Cf. și:

Un gând despre Iran…

https://cabalinkabul.com/2019/08/07/un-gand-despre-iran/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată

https://cabalinkabul.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/

Goții, de la care ne-a rămas tezaurul de la Pietroasa (vesèlă ceremonială și bijuterii de factură scitică, iraniană, cum o știu experții; obiecte din arta stepelor, mai degrabă), goții, așadar, ne-au mai lăsat și extraordinara mărturie scrisă a Bibliei lui Wulfila.

Limba goților, care au trăit vreme de secole în Balcani, dar și pe teritoriul Munteniei și Moldovei de azi și până în nordul Mării Negre (Crimeea) e cunoscută mai ales prin Biblia lui Wulfila (Ulfila), text masiv, comoară de neprețuit pentru lingviști, scrisă pe la anii 360-380 undeva de-a lungul Dunării de jos, probabil prin urbea romană Nicopole din Bulgaria de azi, sau prin câmpia Bărăganului, unde s-a și descoperit, in apropierea munților, tezaurul de la Pietroasa.

Apoi, pe la 1580, altfel zis foarte tardiv, 12 secole mai târziu, un diplomat flamand în post la Istanbul a descoperit că printre tătarii din Crimeea se vorbea încă în câteva sate o limbă ce nu era altceva decât o limbă germanică apropiată de graiul lui flamand. Augerius Gislenius Busbequius (Busbecq) a notat așadar (și publicat mult mai târziu, în 1589) o scurtă descriere a acelor descendenți ai goților tătarizați și islamizați, dar care își păstraseră limba, printr-unul din acele miracole istorice care a făcut să ni se păstreze și un glosar cuman, sau un vocabular al iașilor (alanilor, oseților) în Ungaria medievală (cf. linkuri mai jos).

Micul vocabular gotic al lui Busbecq (disponibil aici în latină) arată într-adevăr o limbă apropiată de cea a lui Wulfila, din Biblia gotică, dar și de nenumăratele dialecte de Plattdeutsch care fac tranziția spre frizonă, olandeză și flamandă. Ca și în gotica lui Wulfila, mulți termeni păstrează terminația indoeuropeană a nominativului masculin in -s, precum Fers, glosat : vir, om, bărbat, și care e același cuvânt ca latinescul vir și irlandezul fear, păstrând insă terminația -s ca și lituanianul vyras, sau sanscritul virah (unde -h < -s)… Același termen a mai supraviețuit in germanică și in germanul Werwolf si englezescul werewolf (were-wolf = om-lup).

La fel, in o mie de ani și mai bine de când trăiau în Crimeea, goții descriși de Busbecq luaseră și cuvinte iraniene, ceea ce nu trebuie să ne mire dacă ne gândim la importantul fond lexical iranian din maghiară, împrumutat în drumul lor spre Europa. Astfel, în urma a ceea ce trebuie să fi fost o conviețuire militară cu iranienii stepelor, gotica din Crimeea avea împrumutate de la iranieni numeralele sada = 100 și hazer = 1000, de comparat cu numeralele maghiare száz = 100 și ezer= 1000, ambele fiind numerale iraniene.

Contacte lingvistice între (proto)română și gotică

Goții fiind creștinați în rit bizantin și avându-l pe acel episcop, Wulfila, care a tradus Biblia direct din greacă, într-o limbă de mare frumusețe, adaptând pentru asta alfabetul limbii lui, creând litere speciale pentru sunete speciale (de pildă: þ, echivalent cu englezescul -th), apare limpede că goții nu erau deloc barbarii distrugători care ne-au fost desenați la școală. E impresionant, comparând Biblia în gotică cu textul grec să vedem ce limbă elegantă și sofisticată aveau acei goți care trăiau prin părțile noastre și pe care-i disprețuim, pe când noi am mai așteptat peste 1.000 de ani până la primul text similar.

Se pune așadar chestiunea contactelor lingvistice și a urmelor lăsate în lexic.

Aromânescul vrutã = mireasă

Vrută (luat eronat în popor drept participiul de la a vrea, a dori: vrută) este doar neo-grecescul βρουτα = noră, mireasă. E un germanism arhaic, care în gotica lui Wulfila e brūþ- (brūþs la nominativ) ce corespunde cu Braut în germană și bride în engleză. Termenul germanic a intrat și în alte limbi romane, în franceză de pildă: bru, la bru = mireasa.

Așa încât, lingvistic, în aromână vrută e doar un grecism, de la βρουτα, sau în ambele cazuri un împrumut simultan din gotică. Vruta, brūþ, apare la Wulfila în Evanghelia lui Matei 10:35: „bruþ wiþra swaihron izos” = rom.: ca o noră împotriva soacrei / arom.: unã vrutã condrã cu soacãr-sa.

Stană (de piatră)

Stană este o stâncă, o piatră mare, un bolovan. În basme, stana apare în expresia împietrită: „stană de piatră” în care se transformă eroul în basme printr-o vrajă malefică. Dicționarele etimologice românești l-au dat întotdeauna ca provenind din slavonescul stanŭ, locul în care stai, te oprești (cf. sârbescul stan = apartament, casă). Etimologia este implauzibilă, nu are sens trecerea de la „loc în care te oprești” la „piatră”, cu atât mai mult cu cât slavonescul stanŭ mai e invocat și pentru etimologia lui stână (și aceea eronată, cum am arătat-o aici), or același slavonism stanŭ nu putea da în română doi termeni cu sensuri atât de diferite precum stână și stană (de piatră).

Totul se limpezește însă dacă admitem ca sursă germanicul (goticul) steina (cf. stone, Stein) care apare des în Biblia lui Wulfila. Stană nu există în aromână, iar intrat în română el pare a fi fost întărit cu un dubleu tradus „stană de piatră”, așa cum albanisme împrumutate în română au fost întărite cu traducerea lor pentru a fi înțelese, de pildă: “moş bătrîn”, unde moș (ca și moașă) trebuie puse în legătură cu albanezul moshë = vârstă sau, tot legat de vârstă, în expresia ghiuj bătrîn, om bătrân şi ramolit, unde ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic, unchi. “Stană de piatră” a fost astfel format prin același procedeu protetic semantic ca şi “moș bătrîn” sau “ghiuj bătrîn”.

Ocazie ca să precizăm că restabilind sensul concret și inițial de piatră al lui stană nu se poate să nu vedem că stâncă (dat în toate dicționarele ca neavând o etimologie cunoscută) se arată astfel a fi un diminutiv arhaic al lui stană, cu sufixul diminutival -că.

Aromânescul mundă = rază

Aromânescul mundã desemnează o rază de lumină: mundã di lunjinã, dar poate fi și lumină difuză pur și simplu: niori lunjinatsi di mundã. Ca și în cazul lui stană de piatră, putem reconstitui cum la origine va fi fost un munda lunji, unde mundã e germanicul de la care avem Mond și month și maand și moon. Da la munda lunii > munda soarilui.

Aici se pune întrebarea dacă avem și invers, urme lexicale în gotică de proveniență română sau balcanică. Aici ne întoarcem la graiul goților atestat în Crimeea.

„Țap” și „mărițiș”

Dicționarul lui Busbecq dă termenul gotic crimeean Stap : Capra. Dar Stap nu seamănă cu nimic din limbile germanice pentru a desemna specia caprină. Deodată însă apare explicația simplă: Busbecq a scris în mod sigur Tsap, iar zețarii, la un sfert de secol după colectarea cuvintelor din glosar, culegătorii de la tipografie în Flandra anului 1589 au inversat pur si simplu literele lui tsap, din eroare: stap părea mai familiar. Nu este, de altfel, singura eroare tipografică din text, ba chiar altele sunt mult mai vizibile.

Dar tsap = capra se explică imediat în gotică printr-un împrumut din (proto)română. Țap e unul din termenii de substrat, inexplicabili, pe care româna îi împarte cu albaneza: cjap (variantă: sqap). Fiind prezent pe o largă arie, atât în română cât și în albaneză, țap a putut în mod limpede fi împrumutat de goți, vecinii lor.

(Altminteri, în textul Evangheliilor gotice, în Biblia lui Wulfila, scrisă cu un mileniu înainte, țap este bine-cunoscutul gaits, înrudit cu englezescul goat (și de la care a rămas in toată Mediterana gaida, un nume frecvent al cimpoiului în multe limbi, deoarece era făcut dintr-un burduf din piele de capră.)

Un alt termen care îl surprinde lingvistul ce analizează glosarul gotic din Crimeea este: Marzus, dat ca însemnând nuntă, Nuptiae… El vine imediat alături de cel al nevestei, care e Schuos, și căruia i se poate găsi o rădăcină germanică… Nu însă și lui marzus, indiferent cum ar fi dorit Busbecq să fie pronunțat (-s final din marz-us, nunta, mărițișul, este doar sufixul nominativului, încă marcat funcțional în gotică și adăugat și cuvintelor împrumutate).

O ipoteză imediată ar fi aceea că avem de-a face cu un termen provenit din rădăcina romană, sau românească, din zona dunăreană, care a dat a (se) mărita, mărițiș etc… Martesa este de altfel nunta și în albaneză, iar verbul a (se) mărita: martoj.

E doar o ipoteză, care, date fiind celelalte împrumuturi in gotica din Crimeea, devine plauzibilă. Faptul că goții și-au putut amesteca ceremoniile nupțiale cu cele ale localnicilor poate de altfel fi văzut, cum am arătat mai sus, și în Balcani, unde neo-grecescul vrouta, noră, nu e altceva decât germanicul care a dat Braut, bride… trecut din greacă și in aromână : vruta = nora.

Despre dicționarul cuman medieval cf.

Crusing the brothels in Cumania (murdar qatın = dirty Madams, or rough guides as we like them)

https://cabalinkabul.com/2013/03/15/crusing-the-brothels-in-cumania-murdar-qatin-dirty-madams-or-rough-guides-as-we-like-them/

Biblia gotică a lui Wulfila

http://www.wulfila.be/gothic/browse/

despre norã si nurii ei :

De nurii norei (preistoria cuvintelor)…

https://cabalinkabul.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/

și

Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza

https://cabalinkabul.com/2013/07/22/despre-legaturile-subterane-ale-romanei-cu-albaneza/

Cu lingvistica la stână

https://cabalinkabul.com/2013/10/13/cu-lingvistica-la-stana/

Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?

“Pehlivan”, numele vechi dat unui escroc cu mult tupeu, dar totuși cu anumite calități, pentru că te păcălește cu umor, ne-a venit din turcă, unde e exact așa: “pehlivan”.

În română, pehlivan a rămas de la spectacolele de bâlci ale turcilor de la care avem și caraghios (kara-göz, “ochi negru”, de la jocurile cu marionete și umbre), unde “pehlivan” era un erou, un om puternic care rupe lanțuri prin trucuri ascunse, precum Zampano în La Strada.

În toate culturile supuse influenței persane, cum a fost Imperiul Otoman, pehlivan / pahlavan, nu e altceva decât un erou de temut, sau, ca în India, un luptător în competiții violente.

În turcă, la fel, sensul principal al lui “pehlivan” este acela de erou mitologic și de luptător fără teamă și vine, ca atâția termeni de cultură, de la influența persană a miticilor Pahlavi iranieni.

În pehlivan avem influența filtrată a vechii dinastii iraniene Pahlavi și a limbii Sasanizilor care au domnit peste Persia până la cucerirea musulmană.

Personajul fiind văzut la noi doar la bâlci, sau fiind marioneta unui luptător de trânte și rupător de lanțuri care trișează, termenul pehlivan a ajuns să desemneze în română un coțcar, așa cum se și cuvine unei zdrențe de limbaj eșuată pe o plajă străină.

IPINGESCU: … Nu! în van! situațiunea Romaniei nu se va putea chiarifica până ce nu vom avea un sufragiu universal…
(amândoi rămân foarte încurcați).
JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adâncă reflecție): Știi: masă… sufragìu..

Mulți copii din generațiile trecute, înainte de nivelatoarea modă a apartamentelor moderne, în care bucătăria dă în “living” sau e instalată direct acolo, au cunoscut interdicția cu valențe mistice de a intra în “sufragerie”. În multe case, “sufrageria” era camera de oaspeți, ținută ca un altar sau ca interiorul lăcașului pietrei negre de la Mecca, acolo se mânca doar duminica sau când veneau musafiri și se scoteau porțelanurile.

Sufrageria este, desigur, un turcism, care la rândul lui e un iranism. De-acum știm că majoritatea termenilor turcești de cultură și societate întrați în română, de la “cioban” și “dușman” trecând prin “cișmea” și “cerdac” sunt de fapt iranisme, venind din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

“Sufragerie” e un derivat românesc secund de la “sufragiu”. Acesta e termenul împrumutat, din turcescul “sufraci”, citit [sufraǯì], sufragì, cu accentul pe ultima silabă. În turcă, terminația -gi indica profesiile: geamgiu, hangiu, herghelegiu sunt cei care se ocupă cu hanul, geamurile sau herghelia. (De unde și comicul pierdut astăzi din: labagiu).

Sufragiul, așadar, e cel care servește sau organizează o “sufra”, sau “sofra”. Acesta e cuvântul de origine: sufra.

Scris سُفره ( sufreh, dar -h final e doar grafic) el înseamnă masa tradițională iraniană. O “sufra” este mai mult decât o masă: este un eveniment social important, care pune în valoare și mâncarea și participanții, o combinație de ceremonie, inițiere, banchet, symposion, cu toate regulile gratificatoare care decurg de acolo. “Sofra” de altfel e un nume dat metaforic, pentru că el desemnează de fapt fața de masă, somptuoasă, brodată, pe care are loc festinul.

Turcii preluând sofra / sufra de la iranieni, au creat și termenul pentru personalul domestic care servește la o sufra: “sufraci”, sufragiul.

Și așa, de la numele sufragiului turco-iranian, românii au făcut apoi sufrageria, camera specială în care are loc un ospăț.

Noțiunea s-a degradat, așadar, pe linia Iran-Turcia-Balcani. Un singur popor, însă, a meninținut întreaga importanță a ceremoniei de cuminecare iraniană numită “sufra”: georgienii, în Caucaz. La georgieni ceremonia nutrițională colectivă e “supra” (სუფრა – “supra”, cu -p-, asta pentru că limba georgiană nu are sunetul F; toate cuvintele împrumutate cu F au în gruzină P: propesori = profesor). “Supra” este masa tradițională georgiană, iar acești încruntați caucazieni ignoră, cel mai adesea, că “supra” lor de care sunt așa mândri vine din persană, la fel cum nici românii n-au habar de unde le vine sufrageria și respectul cvazi-mistic care înconjura odinioară această cameră.

PS. Despre multele iranisme intrate în română prin turcă am mai scris: aici, aici, și aici și acolo și dincoace.

Despre Sieranevada al lui Cristi Puiu (din imagine):

https://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/

“Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii.” (Eminescu)

Spahiii desemnau în armata otomană cavaleria, iar numele lor spahi / sipahi vine într-adevăr de la numele calului. Așa cum cavalerie urcă până la caballus, spahiul vine din persană, de la numele indo-european al calului, care e aspa în iraniană.

Aspa iranian care corespunde perfect lui aśva sanscrit, equus latin (de la care ne-a rămas și nouă iapa < equua) și hippos grec.

Spahi (سپاهی‎) este, așadar (a)spa-hi. Sensul inițial nu mai e limpede nici în farsi astăzi, deoarece a- a căzut, precum a căzut și în termenul sawar = călare, pe cal, sawar care vine din anticul aspa-bara, “dus de cal”, “pe cal”.

Dar “spahi” mai este, scris și pronunțat altfel, același cuvânt cu: sepoy sau cipaye, sau çipaye, mercenarii folosiți în India de britanici și de francezi și care au fost la originea unei teribile revolte în 1857.

În istoriografia română o numim: “Răscoala șipailor”, fără a ne da seama că acei sepoy (greșit ajuns în română ca “șipai”) sunt de fapt spahiii.

Cât de mare a fost influența iraniană asupra tuturor popoarelor vecine, în special asupra turcofonilor, am tot arătat-o vorbind despre limba cumanilor de la noi, profund iranizată, așa cum o vedem în acel Codex Comanicus, dicționarul și ghidul de conversație cumano-persano-latin de pe la 1300.

Dar cu multe secole înainte de asta, tribul turcic al “bulgarilor”, cel care și-a lăsat numele în Balcani, trebuie să fi fost deja profund iranizat, dacă ne gândim la căpetenia lor, care avea un nume iranian: Asparuh.

Într-adevăr, Asparuh este: “Calul Luminos”, sau “Stăpânul Calului de Lumină”. E un nume format precum în greacă: Hippokrates, Hipocrat, cel cu “Putere asupra Cailor”.

Asparuh al bulgarilor purta așadar un nume iranian, de la aspa = cal (aspa de la care, cum am arătat, mai avem și spahiul – (a)spahiul) și rukh-, care e lumina.

Mai avem acolo, așadar, rădăcina rukh-, lumina, în frumosul și elegantul nume feminin iranian Roxana ( < Roshana), Luminoasa, Luminița, iubita (cu forța) a lui Alexandru Machedon, și probabil în numele sciților (iranieni, deci) Roxolani, pe care îl putem interpreta ca Rokh-Alani, “Alanii Luminoși”.

Și aceia, cu toții pe cai, ar fi putut avea în fruntea lor un Asparuh, un “Cal Luminos”.

Circulă pe net un text imbecil, în 11 puncte, plin de inexactități și invenții absurde, care caută să dovedească unicitatea limbii române. Mulți l-au preluat și difuzat, înșelați și de faptul că e citat acolo dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogăție de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Iată aici cele 11 puncte decorticate unul după altul:

1. Româna e singura limbă romanică, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei.

Nu, pentru că mai jos același text va pomeni limba dalmată, vorbită până spre sfârșitul sec. XIX, asimilată lent de croată. La fel, avem în Balcani aromâna în toate variantele ei și meglenita. Acestea nu au coborât la sud de Dunăre, ci sunt vorbite de două milenii în zonele în care sunt atestate. Mai degrabă, existența limbilor neo-latine sud-dunărene pune problema originii limbii române propriu-zise. Dacă lăsăm deoparte termenul artificial de „grai” inventat de cercetătorii, istoricii și lingviștii români pentru a evita termenul de „dialect” (ficțiunea politică fiind că româna nu are dialecte, ca alte limbi), remarcăm că meglenita, vorbită la granița dintre Bulgaria și Grecia actuale, este într-adevăr un dialect al limbii române propriu-zise, în vreme ce în cazul aromânei chestiunea rămâne deschisă. Aromânii înșiși sunt scindați între cei care consideră aromâna a fi un dialect românesc și cei care consideră că vorbesc o limbă aparte.

2. Româna-i veche de 1 700 de ani.

Româna nu e veche de 1.700 de ani, ci e atestată doar de la Scrisoarea lui Neacșu, acum exact 500 de ani. Nu există texte în română din anii secolelor 300 și 400 și chiar dacă s-ar fi scris pe atunci în Balcani, limba ar fi fost o latină balcanică, nu româna. Româna nu e veche de 1.700 de ani, după cum nici franceza nu e veche de 1.700 de ani.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului.

Așa este, sub influență balcanică, da. Albaneza are la rândul ei articolul „enclitic”, la urmă, după cum îl au bulgara și macedoneana, două limbi slave care și-au creat un articol hotărât (ceea ce limbile slave nu au) și care și-au modificat profund sintaxa și întreaga gramatică, influențate fiind de română, aromână și albaneză.

Dar articolul hotărât enclitic în sine nu e nicio minune. E de altfel o banalitate. Articolul hotărât poate fi – dar e un pur accident în evoluția limbilor – fie înainte de cuvânt, fie sudat la urmă. Alte limbi indo-europene cu articol enclitic, lipit în final, sunt cele scandinave și armeana, dar și limbi neînrudite cu cele indo-europene, precum basca din Pirinei sau cercheza din Caucaz au articolul la urmă. În cadrul limbilor semite, araba și ebraica au articolul în poziție inițială (al- și ha-), pe când aramaica și etiopiana (amharică) la urmă. Banalități care nu au nicio valoare în sine.

4. „Se scrie cum se aude”.

Asta e o prostie în sine, pentru că scrisul e o convenție artificială care nu are nimic de-a face cu proprietățile limbii. Orice limbă se poate scrie fonetic sau folosind alfabetul arab fără vocale, sau în cuneiforme. Apoi, nici nu e adevărat că româna se scrie sistematic cum se aude. Departe de a avea convenții (orto)grafice fonetice, cum am fost învățați, româna amestecă de fapt neîndemânatec fonetica si etimologia.

Oameni e pronunțat [uameni], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie insã fonetic uomo si uomini); ea e pronunțat [ ia ], el e pronunțat [iel ], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronuntat [iepure]). Așa, însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucât e -cu excepția neologismelor precum eră sau epocă– se pronunță la inițială intotdeauna [ie]: el era se pronunță, în gura oamenilor întregi la minte, [iel iera].

Româna a procedat însă foarte grosolan și mecanic atît înainte, cît și dupã reforma ei recentă. Inainte, convențiile simple, introduse de comuniști, impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepția lui „român“ și a unor nume proprii.

Reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru același sunet : î la început și sfîrșit de cuvînt, â în mijloc și U in singura formă verbală „sunt“ care e fonetic [sînt], deși pronunția noilor generații începe să imite scrierea.

Nu e nimic fonetic în regula asta absurdă cu â în interiorul cuvântului și î la început sau la sfârșit. Alte sisteme grafice sunt mult mai exacte fonetic și fonologic decât cel al românei.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata.

Așa e, da. Și?

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”,

O imbecilitate. Putem face în germană unele cuvinte-valiză la fel de artificiale și chiar de 20 de ori mai lungi, la fel de nefolosite ca și monstruozitatea inexistentă de mai sus.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO,

Fals, o minciună. Un nonsens total, pe care oricine îl poate verifica. Patrimoniul UNESCO nu include limbi, ci doar site-uri istorice sau geografice (din care România are opt) și creații umane conștiente. Punctul ăsta e nu doar stupid, dar oricine poate verifica lista UNESCO și totuși mii de români preiau cu mândrie prostia asta și o dau mai departe. Asta arată că accesul total la cunoaștere, prin câteva clickuri, tot nu stinge prostia.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice.

Rău formulat și de fapt contraproductiv. Am vorbit mai sus de articolul enclitic, postpus. Punctul 8 e de fapt tot punctul 3, ba chiar vorbind de „reguli balcanice” textul recunoaște că româna face parte dintr-un continuum lingvistic balcanic, un Sprachbund, împreună cu albaneza și macedo-bulgara.

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii.

Fals, minciună. Ca și „nicio altă limbă nu e atât de dulce”, „nicio altă limbă nu e atât de sonoră” etc. Precum: „Niciun alt copil nu e mai frumos și mai deștept decât al meu.”

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte.

Aici, cum am mai zis, a intervenit și dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogaţie de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Și ți se spune că “Marele Dicţional al Limbii Române” are 170.000 de cuvinte, ba chiar 30.000 de diminutive n-au fost incluse.

Acum… evident că dacă adunăm toate regionalismele, variantele, noțiunile locale redundante și derivate etc. putem urca dicționarul oricărei limbi până la sute de mii de rubrici… dar o limbă nu este superioară altora pentru că are câteva zeci de forme regionale pentru “tufănică”, “chișleag” sau “virnanț”. Regionalismele unei limbi nu sunt cumulabile într-un vocabular unic, altminteri, dacă strângi toate regionalismele italiene și le botezi cuvinte indepedente, dicționarul rezultat va trebui cărat cu roaba.

Majoritatea oamenilor abia dacă folosesc o mie de cuvinte, de noțiuni diferite, de-a lungul vieții lor. A ști că în dicționar dorm încă 160.000 de regionalisme, deseori nefolosite în afara unei văi, nu îmbogățește cotidianul, pentru că acele cuvinte nu există simultan în vocabularul nimănui și nimeni nu le va folosi vreodată pe toate. Ele aparțin unor dialecte diferite, pe care noi ne încăpățânăm să le numim “graiuri”, de parcă ele ar avea un vocabular cumulat, când în realitate fondurile lexicale ale acelor dialecte se exclud reciproc.

Pentru a citi un ziar chinezesc, presupunând cunoașterea rudimentelor limbii, e suficient să știi vreo 3.000 de ideograme. Întreaga Biblie în ebraică, Vechiul Testament, are doar cca 8.500 de cuvinte individuale.

Vechiul Testament , așadar, cu toate cărțile lui, inclusiv legile din Deuteronom și Levitic, cuprinde 8.500 de cuvinte individuale, ba chiar și din acelea multe sunt rare, folosite o dată sau de două ori, ca “bdeliu”.

Cum o să aibă româna 170.000 de noțiuni diverse, când mulți vorbitori se descurcă în viață cu abia câteva sute, dintre care principalele sunt “mișto” și “nasol”, care acoperă singure zeci de rubrici?

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte în interior.

Are. Dialectele sunt ascunse de politica centralizatoare care în România, ca și în Franța, a strivit toate particularitățile lingvistice și lexicale regionale. Dacă s-ar vorbi și scrie doar dialectal, fără a ține cont de regulile centralizatoare impuse de un secol și jumătate de la București, texte în anumite dialecte ar fi cu totul de neînțeles pentru vorbitorii de română oficială.

De fapt, cum mai spus-o pe larg și în Dacopatie, argumentul cu absența dialectelor le-ar fi și defavorabil partizanilor continuității fără oprire la nord de Dunăre, pentru că o limbă fără dialecte (ceea ce româna nu este, oricum) arată doar o descălecare recentă, o sosire relativ recentă istoric pe locurile acestea.

Fecioara Maria dându-i palme la fund pruncului Isus.

(sub privirile apostolilor… tablou de Max Ernst, 1926)

Nu credeam că România poate să o ia pe calea Iranului (sau a Poloniei), încălcând flagrant cea mai elementară libertate de exprimare garantată de apartenența noastră la UE. E ceea ce a făcut ieri CNCD-ul, amendându-l pe deputatul USR Iulian Bulai pentru o remarcă veche, de cea mai bună credință, cu iz vag religios.

Nu credeam nici să ajung să-i iau apărarea lui Bulai, ale cărui panseuri m-au înveselit întotdeauna prin neîndemânarea lor poetic-pretențioasă. Astfel, în decembrie 2019, înainte de Crăciun, el publicase un text despre copiii din orfelinate în care îi compara pe aceștia, nepotrivit, cu Isus.

El spunea, atunci în decembrie 2019, că avem peste 50.000 de copii în grija statului, iar mai mult de 3.000 sunt daţi anual pentru adopţie. Așa că a pomenit, cum s-a priceput, despre Naşterea Domnului, un copil dintr-o familie ciudată, cu „o mamă surogat” şi un tată care „acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea”. Așa spunea el acolo, nevolnic cum s-a priceputt el, dar plin de mărețe sentimente:

“Un copil. Sărac şi provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinereţe şi o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste. Cu o mamă surogat şi un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea. Refuzat de comunitate. Născut fără ca părinţii să fi fost căsătoriţi, doar logodiţi. Naşterea lui arată extraordinarul, dar şi limitele societăţii în care a apărut”.

La care eu atunci am râs de el imediat și i-am zis pe FB:

“Domnul acela Iulian Bulai, care pretinde că a studiat teologia, se arată de fapt că a chiulit ca orice român de la cele mai elementare cursuri și lecții.

Dacă ar fi știut un minimum despre Evanghelii, n-ar fi scos enormitatea, atunci când compară orfanii din România cu Isus, că Pruncul a fost “refuzat de comunitate”, pentru că părinții nu erau căsătoriți, iar tătânele doar l-a recunoscut, fără să-i fie părinte biologic.

Păi bine măi, Bulaie, păgâne ce ești, unde scrie la Evanghelii că a fost Mântuitorul “refuzat de comunitate”? Matei ne zice că la nașterea Lui au venit Regii Magi de la răsărit, cu daruri de aur, smirnă și tămâie, cum nu mai văzuse târgul, iar de la Luca știm că El s-ar fi născut în iesle la Viflaim pentru că Iosif, tatăl Lui, trebuise să meargă acolo la recensământ și, împreună cu Maria, nu găsiseră un hotel în oraș. Era plin peste tot, din cauza recensământului, așa c-au dormit în grajd străin, dar tot au venit păstorii să-l adore pe micul Mesia.

Iar tot Luca ne spune că întorși la Nazaretul Galileei, la a opta zi Domnul a fost tăiat împrejur după datini, după care a avut loc întâmpinarea în Templu la Ierusalim.

Păi tu rescrii Testamentul, neisprăvitule? Crezi că un prunc bastard ar fi fost tăiat împrejur solemn, cu preoți, și prezentat în Templu? Nicăieri nu găsești în Scripturi că Isus a fost “refuzat de comunitate” din pricina nașterii. Iar nașterea, la Luca, în staul e doar pentru că merseseră într-un oraș unde nu știau pe nimeni și n-au avut unde să doarmă.

Doamne-ajută, că nici un păgân nu și-ar îngădui să se atingă de Scriptură cum faceți voi, după interesele momentului.”

Mai mult, imediat după aceea Iulian Bulai și-a cerut scuze pe FB dacă a jignit pe cineva fără să vrea, ceea ce mie nu mi-a potolit sarcasmul: 

“Deputatul Iulian Bulai, după mesajul său ratat cu Sfânta Născătoare, Panaghia lui de pripas: — ”Sunt creștin catolic practicant. Trăiesc foarte dinamic și activ credința mea.”

Acum, dincolo de sintaxa îndoielnică a limbii române (”trăiesc activ credința mea” nu este românește, e un calc din engleză; românește ar fi: ”îmi trăiesc credința”. / ”Îmi trăiesc credința”, cu ”îmi”, pronumele personal la dativ, este românește, da. ”Trăiesc credința mea” e doar calchiat leneș din engleză.)…

…dincolo de asta, ziceam, mă intrigă logica asta deficitară a falangelor de neo-mistici de salon, care cred că dacă-ți afișezi credința, înseamnă că știi despra ea mai mult decât alții.

Corolarul e că ți se spune cu reproș că dacă ești ateu, atunci n-ai voie să vorbești despre religie și stări secunde de transă, pentru că nu pricepi.

De parcă ar trebui să joci în filme porno ca să ai o teorie despre sex.”

Aici s-a oprit tot, atunci în decembrie 2019, și la asta servesc rețelele sociale, la un schimb de idei, sarcasm, ironie și dezbateri.

Iată însă că Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD) îl amendează acum pe Bulai, după mai bine de un an de la comicul incident, dându-i ieri, miercuri, o amendă de 5.000 lei „pentru comentariile despre Iisus”.

Bietul om insistă: „Continuă să-mi pară rău, însă, nu cred că există un singur mod de a-ţi manifesta credinţa”. Iulian Bulai spune că a aflat din presă despre sancţiunea primită de la CNCD:

„Sunt un creştin catolic practicant, iar viaţa mea a fost şi este puternic influenţată de valorile credinţei mele. Intenţiile mele din acea postare nu au fost, în niciun caz, de a jigni pe cineva. Am înţeles, încă de pe atunci, că e posibil ca formularea mea să nu fi fost cea mai fericită şi mi-am cerut scuze la momentul respectiv şi pentru formularea în cauză, şi pentru interpretările distorsionate la care ar fi putut da naştere. Continuă să-mi pară rău. În acelaşi timp, însă, nu cred că există un singur mod de a-ţi manifesta credinţa şi nici că acel unic mod trebuie impus altora. Trebuie să ne putem trăi împreună şi diferit credinţele noastre. Şi să-i iertăm pe cei care greşesc fără voie.”

Dar nu despre asta e vorba. Nu despre credința lui Bulai și nu dacă a greșit sau nu să spună despre Fecioara Maria că este o „mamă surogat”. E vorba aici de cea mai elementară libertate de exprimare încălcată flagrant de CNCD.

Amendarea acestui om pentru o banală remarcă poate de vag prost gust e un abuz intolerabil într-un stat democratic. Omul e pe deasupra un creștin habotnic cu apucături poetice îndoielnice, dar amendarea lui pentru așa ceva este de de domeniul Iranului, nu al României.

Găsesc că trebuie reacționat colectiv, pentru că nu trăim intr-un stat teocratic, ci într-o democrație a Uniunii Europene. Nu trebuie ca așa ceva să fie lăsat să treacă de parcă ar fi o banalitate. Ne ajunge o Polonie în UE, România nu trebuie s-o ia pe calea pedepsirii ateismului sau a prostului gust poetic.

Ne-a ajuns și că după masacrele de la Charlie Hebdo, în toată magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România atunci, am citit stupefiat și mâhnit un text în care Andrei Pleșu cerea public instaurarea cenzurii și încredințarea ei unor “specialiști”, pentru a nu mai critica religiile.

Așa că propun o solidarizare masivă cu Ioan Bulai. Este dreptul lui elementar de a folosi ce metafore dorește despre Fecioara Maria, la trei secole după Voltaire.

Gustave Van de Woestijne, expresionist flamand: – “Cristos își dă sângele pentru noi” (Christus offert zijn bloed voor ons, 1925)
Să înțelegem că CNCD-ul l-ar ruina pe pictorul ăsta printr-o amendă imediată, închinându-se să nu mai vadă așa mutră de coțcar.

زور

În scurtul documentar produs de Netflix, “Three Songs for Benazir”, și aflat în competiție la Oscaruri anul acesta (documentar prost, de altfel, ba chiar in mod vizibil jucat, aranjat, pentru ca personajele să “dea bine”) auzim un termen în paștună care ne aruncă într-o întreagă aventură culturală indo-europeană: mina = amor, dragoste, echivalentul germanicului medieval minne.

Filmul (scurt, din fericire, 22 min.) urmărește un cuplu de tineri afgani, paștuni, într-un lagăr de refugiați în Pakistan. Este vorbit în paștună, în dialectul din sud, de la Kandahar, adevăratul grai al talibanilor, dialectul cu -Ș-, iar nu cel din nord, de la Kabul (în Afganistan) și Peshawar (în Pakistan), care e dialectul cu -H-, pahtun (deși în scurta secvență în care băiatul merge la cazarmă, chipurile ca să se înroleze, se vorbește în farsi).

În primul minut (în film, nu în trailerul de aici), la secunda 0.26″, putem auzi cum personajul masculin cântă în paștună: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există. 

Sigur, chiar și mulți ne-lingviști știu că afganii nu sunt “arabi”, ci că vorbesc limbi iraniene, fiind așadar, lingvistic, verii noștri și la fel de indo-europeni pe cât sunt grecii, olandezii, italienii sau albanezii.

Principala limbă din Afganistan, alături de farsi, este paștuna, care însă nu e un dialect farsi, ci o limbă iraniană aparte, la fel de diferită de farsi (persana din Iran, Afganistan și Tadjikistan), pe cât e, să zicem, portugheza de română (în familia limbilor romane), sau islandeza de engleză (în familia limbilor germanice).

Prin izolarea ei istorică în munții Suleiman ai Afganistanului, paștuna a fost mai puțin afectată de araba adusă de islam decât s-a dovedit persana, o limbă astăzi profund arabizată la nivelul vocabularului. Altminteri, fondul iranian și indo-european fundamental e comun în paștună și farsi, de pildă, pentru a da un exemplu la îndemâna oricui: <apă> (aqua) este <obă> în paștună și <ab> în farsi, persană. 

La fel, în fraza asta în paștună, pe care o auzim în film: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există, chiar și un profan într-ale lingvisticii va pricepe partea verbală: «na sta» = nu este. «Non est» în latină, «nuk është» în albaneză, не есть în rusă veche, οὐκ ἔστι (ouk esti) în greaca arhaică, etc, etc.

Fondul indo-european comun este uriaș, fundamental, așa că nu ne va mira că în paștună amorul, iubirea, “Love” se spune: “mina”, termen identic cu “minne” din germana medievală (unde, după Luther, a fost înlocuit cu Liebe).

“Minne” era amorul, dragostea, în germana Evului Mediu, și de acolo avem termenul de Minnesänger (minne-sänger), cântăreții (sänger) amorului (minne), trubadurii, menestrelii, primii versificatori demni de luați în seamă, precum acel Walther von der Vogelweide, sau suavul Hartmann von Aue.

Minnesänger în germană, minnezangers în olandeză, cântau minne, amorul cvasi-mistic. 

مینه-sänger

Dar iată că <mine> sau <mina> se spune și până astăzi în paștuna din Afganistan, scris: مینه . Sau, cum zicea von der Vogelweide, “daz si da heizent minne” = “ceea ce ei numesc amor“.

Dar băiatul dintr-un lagăr de refugiați afgani undeva în Pakistan nu-și imaginează că atunci când spune “mina na sta” (nu există amor, minne nicht ist), vorbește aidoma triștilor menestreli Walther von der Vogelweide și Hartmann von Aue.

Sau, cum o spunea mare iranolog francez James Darmesteter (primul care a arătat că paștuna din Afganistan descinde în linie directă din limba din Zend Avesta lui Zarathustra, în vreme ce farsi din Iran coboară din persana de cancelarie a inscripțiilor cuneiforme ale lui Darius): e fascinant să vedem cum “triburile sălbatice din Khyber Pass, fanaticii musulmani din Munții Suleiman au păstrat pe buze graiul magilor antici ai lui Zoroastru”. (Chants populaires des Afghans, 1888)

.

Nicolae Grigorescu, Vatră la Rucăr

.

Termenul „vatră“, care este prezentat în manuale și dicționare ca fiind esența însăși a românismului și dat ca “dacic”, există în realitate în toate limbile balcanice: în română, aromână, albaneză şi în multe limbi slave, care l-au împrumutat de la păstorii seminomazi aromâni. 

Lingvistica ne arată însă că este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Vatra are până azi, în toate limbile slave din Balcani, sensul de foc, în toate accepțiunile sale (cf. croatul otvoriti vatru = a deschide focul, a trage cu pușca). În albaneză, în schimb, limba sursă, termenul nu doar că are toate sensurile din română (cămin, foc, locul de origine, sursa luată metaforic, punctul de proveniență al unei culturi sau centrul unui sat), dar mai are și sensul de focar, în fizică sau optică, sau epicentrul unui cutremur (vatra e tërmetit). Pe deasupra, în albaneză vatra e doar forma articulată cu articolul hotărât -a de la vatër, substantiv feminin. Celelalte limbi balcanice, inclusiv româna, au preluat din expresii forma articulată a lui vatër: vatra. 

Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvişti: vatër, vatra, de la *ater, foc, cf. în iraniana avestică: atar, foc, în osetă (limbă iraniană din Caucaz): art, foc, iar în latină adjectivul: *āter, ātra, ātrum, ars, negru, de unde atrium, locul în care se afla odinioară vatra sau cuptorul. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială v-. Ştim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic iniţial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. 

Sunt afectate de asta în primul rând multe cuvinte provenite din fondul vechi lexical indo-european. Exemple: vesh, ureche, de la rădăcina *aus-, întâlnită în latină în aus-cultare, prusiană: ausins, urechi, lituaniană: ausìs, letonă: àuss, ureche. 

Dar procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini cu vocală iniţială, care primesc la rândul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi, şi verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creaţie; gheg vorfën = orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. 

Îl putem adăuga aici şi pe „oare“ românesc, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din latinescul volet, dar care corespunde exact albanezului vallë, așa după cum „operă“ îi corespunde lui vepër, iar „orb“ lui verbër. 

Nimic asemănător acestei proteze consonantice iniţiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decât un termen albanez, împrumutat apoi de limbile vecine: româna, macedoneana, sârba etc. Evoluţia de la *āter la vatër, vatra nu a putut avea loc decât în albaneză. 

Cei care se întreabă cum de a fost posibilă romanizarea Daciei si înlocuirea “limbii strămoșești” se comportă precum naivele personaje din deschiderea romanului istoric «Ivanhoe» al lui Walter Scott, care se întrebau cu indignare de ce animalul numit “swine”când e viu devine “pork” când îl mănânci.

Răspunsul e conținut în întrebare: pentru că normanzii care au dat limbii engleze uriașul său lexic de origine franceză au adus noi dimensiuni culturale, printre altele în bucătărie. De aceea dualitatea terminologică din engleză, unde animalele gătite capătă nume de origine franceză, ca în dubletele: swine-pork / sheep-mutton / cow-beef sau veal etc, etc.

De cele mai multe ori, asemenea împrumuturi au o logică culturală. De pildă, în farsi, persana, limbă indo-europeană (apropiată deci gramatical de limbile germanice, slave, romane etc.), numele de animale sunt cu toatele indo-europene (calul este “asp”, înrudit cu equus și hippos etc.), cu excepția notabilă a păianjenului, care e luat direct din arabă: عنکبوت (‘ankabut).

Aici, explicația nu poate fi decât aceea că una din suratele (capitole) din Coran este sura Păianjenului (‘Ankabut, cum scrie aici deasupra), așa că numele a devenit de uz curent, preluat din arabă și înlocuind arhaicul nume indo-european (pierdut) al păianjenului.

La fel, influența fabulei medievale germanice a Vulpoiului Reinhard (Le Roman de Renart / Jupân Rănică vulpoiul), a făcut că “renard” (de la numele propriu Reinhard) a înlocuit în franceză vechiul nume al vulpii (goupil, din latinescul vulpes).

În general, însă, cum vedem, se transmite direct numele animalului. Ar fi interesant însă de priceput, din punct de vedere cultural, de ce în cazul a două gângănii fundamentale pentru sedentari: albina și păianjenul, româna a preluat nu numele creaturii, ci pe cel al… casei ei!

Albina

Numele “albinei” în limbile romane moderne vine, cum era de așteptat, de la cel latin: apis. Așa avem it. ape, fr. abeille, sp. abeja etc.

Albina, însă, este la origine numele… stupului, nu cel al insectei. Albina (stupul, la origine) e în mod vizibil înrudit cu “albie” și ambele vin de la “alveolă”, după cum e împărțirea stupului în albiuțe. De altfel, în dialect venețian, “albio” este troaca (truogo în italiană literară) porcilor, așa că româna le-a moștenit pe ambele, și “troacă” și “albie”, dar e un mister cultural, ce ține probabil de economia domestică, de ce numele stupului, alvina > albina, a devenit cel al insectei.

Păianjen

Și aici s-a întâmplat la fel, căci “păianjen” vine din bulgărescul паяжина (pájažina, “pânză de păianjen”). Pajažina, паяжина este pânza țesută de pajak (пàяк, cu pluralul пàяци).

Împrumutul în română din slavă a fost suficient de arhaic ca să păstreze nazalizarea, acel -n- nazal dispărut în toate limbile slave, mai puțin în polonă, unde avem și astăzi: pająk (cu -ą- nazal).

Ca și în cazul albinei, al cărei nume înseamnă la origine “stup”, numele păianjenului desemnează la origine pânza sa.

Nu am o explicație pentru asta. A căuta, etiologic, să explici că poate vorbitorii noștri coborau din vârf de munte, unde nu se găsesc nici albine și nici păianjeni, e poate prea simplist. Pentru moment, nu fac decât să formulez mirarea.

Încep prin a spune că țin foarte mult la Dan Ungureanu. Nu doar că țin la el și îl apreciez intelectual, dar i-am și găzduit aici pe blog un text de demascare a amatorismului nociv al impostorului Sorin Paliga, pe care îl denunț de altfel și eu în ultima mea carte de la Humanitas, «De-a dacii și romanii.»

Cu atât mai dificil mi-a fost să mă decid să scriu următoarele: problema mea cu cartea lui Dan Ungureanu «Istoria limbii române» publicată la Chișinău, la minunata editură Cartier a lui Gheorghe Erizanu, este aceea că ipotezele noastre se exclud reciproc, a mea și a lui, iar a lui este inacceptabilă metodologic.

Dan Ungureanu spune că româna ar fi un soi de dialect romanic nord-italian care ar fi migrat spre est după sec. V; eu spun că româna este rezultatul latinității balcanice, care a luat multe secole pentru a se forma și care, la un moment ce trebuie definit, dar intervenit după slavizarea masivă a limbii (inclusiv prin verbe fundamentale precum “a iubi” și “a citi”), care a dus și la impunerea limbii slavone în cult, folosirea alfabetului slavon-bulgar vechi, inclusiv la românii din Ardeal și Maramureș, însă doar a trecut Dunărea din Balcani spre nord. 

Cele două ipoteze se exclud reciproc și sunt incompatibile. Sunt uimit de cei care, pe rețelele sociale, arată apreciere pentru ambele, probabil fără să gândească prea mult, sau fără să citească, mulțumiți fiind cu titlul.

Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia» și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa limbilor albaneză și bulgară-macedoneană. Asemenea fenomene, ceea ce eu numesc un “Sprachbund”, potrivit terminologiei lui Trubetzkoy, sunt rare și trebuiesc explicate. Cartea lui Dan Ungureanu nu face deloc asta, căci se ocupă doar de comparații superficiale (dacă nu chiar, uneori, bazate pe simple accidente – ca să nu spun inventate) care nu ating deloc problemele structurale: cum ar fi putut un dialect nord-italian să ajungă la o structură de “pidgin”, de “creolizare”, identică cu cea a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul – ciovek/ciovekăt? 

Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a putut forma la nordul Dunării… Ba chiar, nu s-a putut forma nici pe ambele maluri acestui fluviu, cel mai mare și mai lung și mai larg din Europa, pentru că Dunărea a fost întotdeauna o frontieră naturală. Toată masa de bulgărisme și sârbisme din limba română nu se explică din vreo conviețuire cu slavii balcanici prin Maramureș și Bucovina, ci prin aceea că româna s-a format în Balcani, în contact strâns cu slava sudică și albaneza. Cele mai greu de trecut frontiere naturale, cum ne-a învățat Fernand Braudel, sunt râurile și fluviile. Cele două mari dialecte ale “limbii albaneze”, gheg și tosk, sunt separate doar de râulețul Shkumbin. Tot așa, Roma și limba latină erau separate doar de către fluviul Tibru de Etruria și de orașele-cetăți etrusce etc.

Teoria lui Dan Ungureanu este că limba (proto)română s-ar fi format în Gallia cisalpină, în nordul Italiei, de unde vorbitorii ar fi emigrat spre locurile lor actuale după 500 AD. Pentru a încerca să dovedească asta, el compară însă doar cuvinte, scoase din context, cu exemple din dialecte italiene diferite, dar nu oferă absolut nimic structural si gramatical. El prezintă o masă amorfă de vorbe, acolo unde eu arăt similitudini structurale într-un Sprachbund balcanic, structuri gramaticale identice care nu puteau apărea decât în contact strâns, veacuri întregi, în inima Balcanilor, regiune latinizată încă de la fuzionarea Romei cu lumea elenistică. 

Românitatea este așadar latinitatea balcanică și atât. Legătura lexicală (la nivelul unor cuvinte) cu dialectele nord-italiene este firească, însă aleatorie, căci e prezentată de Dan Ungureanu doar lexical, ceea ce constituie o eroare de metodă. Dacă am lua-o așa, am putea trage o concluzie falsă și din faptul că doar româna si limba sardă au păstrat, de pildă, termenul de “armăsar”. Însă o limbă înseamnă structură și tipologie, nu o magazie de vorbe comparate răzleț. Metoda lui Dan Ungureanu în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră (voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi înrudite. 

Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală a limbilor. Or – cuvintele pot evolua fonetic identic, în limbi provenite din dialecte ale aceleiași limbi-mumă, cum este cazul limbilor romanice, provenite din latină, dacă s-a declanșat un anume proces de evoluție fonetică pe o arie mai largă, cum este atestat istoric si scripturar. Sau, dacă am lua-o doar după lexic, atunci persana de astăzi (farsi) ar fi un dialect arab. Or, gramatica, structura si tipologia arată că nu este așa. Dan Ungureanu nu face însă asta, el vine doar cu hărți și vorbe.  

Face de pildă apropieri de genul un pic (rom.) – piccolo (it.). Dar uită să spună că avem și pequeño în spaniolă etc. 

Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei.

Iar deplasarea propusă de Dan Ungureanu, dinspre nordul Italiei spre Ardeal și Balcani, traversând toate sălbăticiile secolului VI, este de neimaginat. In teoria mea, prezentată în cartea «De-a dacii și romanii» și sprijinită structural și gramatical, doar se trece Dunărea dinspre Balcani. Simplu și mai mult decât plauzibil.

Ca să nu mai spun că gramatical dialectele nord-italiene sunt doar banală italiană, n-au nimic din structura limbilor balcanice. Asta Dan Ungureanu nu explică. Căci dacă spaniola are “mano” și româna are “mână”, înseamnă asta oare că românii vin din Peninsula Iberică?

Majoritatea aprecierilor si apropierilor lexicale pe care le face Ungureanu sunt firești, pentru că sunt moștenite în paralel din latină. Dar dacă o luăm așa – româna ar fi și mai apropiată lexical de catalană, despre care el nu zice mai nimic. Sau de limba sardă. Dar noi trebuie să arătăm gramatică și tipologie, nu un depozit de cuvinte.

Limba nu este așadar o colecție de cuvinte izolate prezentate în paralel, ci o structură gramaticală si tipologică. Căci dacă o iei statistic, atunci engleza ar părea un dialect franco-latin, cum o și spune o carte umoristică recentă.

Cam asta am avut de spus… deocamdată…