Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

Intr-o epică înfruntare publică între Georges Bataille și Mircea Eliade (transcrisă într-unul din tomurile Operelor Complete ale lui Bataille), pornograful francez preocupat de sacru îl zăpăcește cu totul pe Eliade, lăsându-l fără argumente, într-o argumentație în contradictoriu despre sacru și profan.

Eliade repeta, Dumnezeu știe pentru a câta oară, ideea lui cunoscută cu transcendența divinului și imanența universului material pentru vânătorul preistoric. Cum trăia el în comuniune cu natura care îi era imanentă, temător în același timp de transcendența divinului.

— “Este exact invers”, l-a rușinat calm și convingător Bataille. Divinul îi era de fapt imanent și intim omului preistoric, în vreme ce animalul vânat reprezenta transcendența totală, pentru că îi rămânea etern străin, ostil și incomunicabil, în ciuda faptului că putea fi mâncat sau îl putea mânca pe vânător.

Doar o anecdotă despre cât de simplu e să inversezi total etichetele și despre cum Eliade nu reușea întotdeauna să șarmeze convingător cu construcțiile lui fragile.

Amintesc anecdota pentru că recent, recitind, după un sfert de secol și mai bine, culegerea de conspecte și note de lectură autointitulată generos: Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade, am emis o serie de remarci critice primite cu hăhăit disprețuitor de unii (Teodor Baconschi m-a și blocat nebărbătește pe FB). Ideea era, ca de obice la români: cine ești tu, bă, să-l critici pe Eliade.

De atâția ani de când mă zbat retoric pe internet am devenit imun la sarcasmele și hărțuiala celor care, fără păs pentru frumusețea vorbei în sine sau justețea argumentului repetă doar: dar cine ești tu, măi Neica Nimeni?

Ei bine, o carte cum e Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade nu va fi niciodată citată serios în studiile academice, întrucât nu e altceva decât o sistematizare a unor ciorne de bibliotecă:

— din religia chineză, Eliade citează masiv și se bazează pe Marcel Granet și Maspero.

— pentru religia romană, pe Grimal și Dumézil

— în partea despre islam, e vorba de Henry Corbin.

— la cabală și iudaism: Gershom Scholem

— pentru tot ce e magie și hermetism în Renaștere, preia din cărțile lui Frances Yates, cercetătoarea din care avea să se inspire masiv și I-P Culianu în Eros și Magie în Renaștere (după cum atât Eliade cât și Culianu s-au mai inspirat pe larg și din Dodds (The Greeks and the Irrational) pentru tot ceea ce Eliade tindea să eticheteze abuziv “șamanism”.

Etc, etc…

Eliade citează deseori cu erori majore, asupra cărora voi reveni. De pildă, acolo unde, în volumul II, în primul capitol despre Islam, insistă, înțelegându-l rău pe Henry Corbin, asupra conceptului de haqiqat care, o spune el repetat, ar fi “Ideea”, concept platonician.

Haqiqat în islam nu este câtuși de puțin “Ideea”, Eliade cade aici pradă fanteziilor prietenului si mentorului cu înclinații spre interpretări ocultiste Henry Corbin. Haqiqat e pur și simplu Adevărul, Adevărul în sens profetic, biblic, iudaic sau coranic, ceea ce e cu totul altceva decât Ideea platoniciană. Iar termenul de bază, Ḥaqq, unul din numele lui Dumnezeu.

Pare o chichiță pentru novice, venind din afară, dar din asemenea aproximări pseudo-enciclopedice s-a creat gloria fugace a lui Eliade, care nu mai poate fi luat azi în serios de nimeni, afară de o oarecare sistematizare a școlilor yoga (învățată de la profesorul lui, Dasgupta).

Ceea ce mai frapează când citim cele trei tomuri este că întreaga bibliografie e în franceză-engleză, cu unele referințe în italiană și germană. Dar Eliade însuși și-ar fi dat seama de eroarea cu haqq și haqiqat dacă ar fi citat în arabă cel puțin fraza celebră a lui Hallâj care sintetizează misticismul musulman și pentru care a fost condamnat la moarte: Ana ‘l-Ḥaqq. Eliade o citează însă doar în traducere: — Je suis la Vérité.

La fel, scriind despre filozofii si misticii musulmani, Eliade nu furnizează informații esențiale, precum de pildã aceea că Rumi, fondatorul dervișilor învârtitori și autorul acelor volume de poezii de amor (printre care cunoscutul Mathnawi de care se pasionează și astăzi sufismul de salon in Occident), scria în persană și că limba lui este esențialmente acel dialect persan numit dari care e și azi limba oficială (alături de paștună) a Afganistanului. De nicăieri nu reiese acolo că Rumi era afgano-persan și că nu a scris în arabă ci în farsi.

Eliade vorbește astfel despre “rolul imens al lui Rumi în reînnoirea Islamului“, dar nu ne spune în ce limbă scria acela.

Mai scrisesem despre niște derive inacceptabile ale lui Eliade: