Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

Scrisesem ieri despre un citat din Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han) care dezvăluie o totală derivă ocultistă și neștiințifică:

— “În încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară…”

Totul e grotesc si fals aici la Eliade, in fragmentul de mai sus. Totul e inventat. Nu e de mirare că, așa cum o aminteam în treacăt într-un interviu cu Norman Manea (cf. link la sfârșitul textului) Eliade nu mai e citat, ba nici măcar citit astăzi, de antropologi și și istorici și etnologi. Eliade aparține unei paradigme culturale apuse, cea a comparatismului deseori căznit și fantezist și a erudiției de salon (afară de scurta aventură indiană în tinerețe, lui Eliade, spre deosebire de Lévi-Strauss în Amazonia sau Dumézil în Turcia printre caucazieni, lui Eliade îi lipsea cu totul activitatea de teren).

Așadar, punct cu punct:

— Marte nu era un “zeu-lup” care li s-a transmis dacilor prin cuceritorii romani. Ce spune Eliade este o invenție și o minciună. Marte nu era un “zeu-lup”. Era zeul rãzboiului, desigur, mai ales prin fuzionarea mitologică și culturală, survenită tardiv, cu Ares al grecilor, dar era în egală măsură un zeu agrar. Nimic de-a face cu vreun presupus totem al lupului. In templul său, Marte era reprezentat printr-o lance, unealta războiului prin excelență, obiect strujit de oameni (Cf. Dumézil, blândul protector al lui Eliade, La religion romaine archaique, ch. IV: Mars).

— Lupoaica lui Romulus și Remus: nu i s-a adus vreodată vreun cult. Încă din antichitate se făceau glume deocheate despre cum mama lui Romulus și Remus ar fi fost o prostituată…Căci “lupa“, care e femininul de la “lupus“, într-adevăr, mai e și numele prostituatei de la care avem…”lupanar”.

— Nu, poporul român, la rândul său, nu s-a născut sub semnul lupului, iar lupul este în paralel totemul a numeroase eposuri, de la turci și mongoli la ceceni și la toți acei amerindieni care aveau câte un coiot / coyote ca animal fondator. Legenda cu lupul – totem al dacilor este un mit romantic, întărit abuziv de Eliade, care, deși nelingvist, încerca grotesc și neîndemânatec, să dovedească, prin contorsionate etimologii, că și numele dacilor ar însemna lupii. Nu, dacii nu se identificau cu lupul. Greoaia și fantezista etimologie a lui Eliade despre daoi = lupi nu are nici un sens lingvistic, iar antropologul și istoricul care era el ar fi fost obligat să știe că nu a existat niciodată o populație care să-și dea, colectiv, un nume de animal. Ipoteza e grotescă.

— La fel de absurdă e ideea sugerată în ultima frază a lui Eliade că “lupul romano-dacic” (deja un cocktail romantic absurd) a fost reînviat pe aici prin invaziile mongole ale lui Genghis-Han, al cărui totem-lup a restimulat totemul lup daco-roman…

Nu e de mirare că citind asemenea oroare ocultistă experții adevărații în domeniu îl lasă baltă pe Eliade, pierdut în tentativele lui protocroniste de a da o măreție cosmică românilor. Cât despre Zeul-Lup Marte, asemenea afirmații fanteziste ar fi de ajuns pentru a da afară un student de la examen. Eliade inventa însă cu bună știință.

Evident, după postarea mea de ieri, răspunsul unora a fost de a mă trimite prompt la Wikipedia, unde un sub capitol la rubrica Mars (am fost trims la pagina în engleză) spune: “The wild animals most sacred to Mars were the woodpecker, the wolf, and the bear, which in the natural lore of the Romans were said always to inhabit the same foothills and woodlands.” Totul bazat, asa cum grav indică Wikipedia, pe o remarcă a lui Plutarh în Chestiuni Romane 21, din Moralia.

Ei bine, fraza este la rândul ei o exagerare și o invenție a autorului anonim al articolului din Wikipedia. Cine își dă osteneala să citească citatul respectiv din Plutarh decoperă că bunul grec nu spune absolut deloc că lupul îi era dedicat sau asociat lui Marte. Povestește pur și simplu acolo istoria arhicunoscută cu Romulus-Remus și lupoaica. Plutarh scrie doar că picus, ciocănitoarea, avea o legătură cu Marte și că romanii nu mâncau ciocănitori, un mit etiologic, desigur, căci carnea ciocănitorii nu e oricum de mâncat. Realitatea respectului și a prohibiției culinare vin de la aceea că ciocănitoarea era folosită în divinația augurilor, în ghicitul în zborul păsărilor.

Plutarh nu vorbește însă despre lup. Doar amintește legenda nașterii lui Romulus și Remus, pe care o găsește jenantă și mai degrabă dezgustătoare. Nici un fel de Marte-lup la Plutarh, așadar, referința din Wikipedia e inutilă și deformată, Marte Zeul-Lup e inventat în întregime de Eliade. Nimic nu permite, așadar, o formulă atât de enormă precum ce a lui Eliade: “Zeul-Lup Marte”. Cu mult mai multă justificare am potea vorbi atunci de Zeul-Ciocãnitoare Marte, căci, cum spune Plutarh, ciocănitoarea era cea care întreținea o natură specială cu Zeul.

Marte era de altfel, în egală măsură, un zeu agrar, cum ne-o arată rugăciunile adresate lui țărani, care îl numeau Mars Pater, cum ne informeazã Caton, care, în De Agricultura, ne transmite naivele rugaciuni ale sătenilor și sclavilor către Mars Pater.

O afirmație atât de extravagantă ca a lui Eliade că ar fi existat un Zeu-Lup roman și că lupitudinea lui Marte ar fi fuzionat cu cea a dacilor și s-ar fi prelins vreme de un mileniu, fuzionând apoi cu o nouă lupitudine a mongolilor lui Genghis-Han e total forțată, inventată și presupune un soi de fluid mistic, imagine demnă de romanele de fantezie. Nu e de mirare că în occident nu-l mai citește nimeni azi pe Eliade și că nu e considerat o referință serioasă.

Apoi, ceea ce noi numim lupul dacic era un dragon serpentin, inspirat în mod limpede din arta sciților. Doar o exaltată istoriografie romantică a tras de acolo o întreagă mitologie a lupului, care ar fi fuzionat cu cea a lupoaicei Romei.

Autentice mitologii ale lupului au existat însă și sunt abundent atestate, precum acei luptători frenetici / sau, alternativ făpturi malefice, care la germanici s-au numit oameni-lupi (în engleză: werewolf, unde wer– e corespondentul exact etimologic al latinescului vir = om), sau la ceceni, a căror iconografie a figurat întotdeauna lupul, care apare chiar și astăzi pe steagul Ceceniei. Cecenii chiar consideră, de altfel, că lupul (bworz) este o făptură umană și că că e mândru, drept, violent și implacabil. Legendele care atestă asta sunt nenumărate, întâlnite la multe alte popoare caucaziene, nu însă și la români, care nu au o mitologie a lupului-om războinic.

Steagul Ceceniei de azi cu lupul, bworz.

In schimb, la români, lupul a fost dintotdeauna atât de absent și neutru în folclor și limbă și mitologia populară, încât și atunci când, în contact cu slavii, românii au auzit despre făptura mitologică răufăcătoare vârkolacul (în bulgară вълколак sau върколак, de la вълк / vâlk = lup), românii au preluat termenul fără să priceapă că rădăcina din vârcolac trimite la un lup ( вълк / vâlk = lup) . Invenție totală, așadar, cultul lupului la daci sau la (proto)români. Ca lup, noi l-am avut doar pe cel din Capra cu Trei Iezi.

In concluzie, nu a existat absolut deloc un cult al lupului la romani. Despre Marte am văzut mai sus că e vorba doar de o eroare Wikipedia. Nu am nevoie să aduc bibliografie pentru a sublinia că nu a existat un cult al lupului la Roma, sau un Marte-Lup. Ca și în cazurile cu UFO, Yeti și teleportări, partizanii teoriei fantastice trebuie să aducă dovada materială sau bibliografică. Ea nu există afară de o remarcă fantezistă a lui Eliade.

In sfârșit, despre lupoaica Romei: în latină, cum am spus, o prostituată era lupa… din noaptea timpurilor… de aici, de la lupa, termenul de lupanar și aluziile obscene că mama lui Romului și Remus nu fusese de fapt o lupoaică (= lupa) ci o prostituată (= lupa) animalizată pentru a da mai multă demnitate legendei, versiune paralelă pe care anticii o cunoșteau.

Ah, și apropo, lovitura de grație: lupoaica cu Romulus și Remus, copiată și de noi în Piața Romană este un fals italian din Renaștere. Despre gemeni se știa că au fost adăugați in sec. 15 sub o statuie etruscă (statuie care oricum n-ar fi avut nimic de-a face cu gemenii Romei sau cu un cult al lupului). Acum, arheologii italieni au stabilit că e o lucrare medievală. Citește linkurile mai departe: