Dicționarele etimologice românești au recunoscut dintotdeauna legătura lui moș și moașă cu albanezul moshë = vârstă. Cum nu am tot încetat să arăt, legăturile subterane dintre română și albaneză sunt mult mai strânse decât ni s-a spus vreodată în școală:
Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza…
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/22/despre-legaturile-subterane-ale-romanei-cu-albaneza/
De pildă, tot legat de vârstă, în expresia ghiuj bătrîn, om în vîrstă şi ramolit, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic. “Ghiuj bătrîn” a fost format prin același procedeu protetic semantic ca şi “moş bătrîn”.
De ce femininul lui moș, moașă s-a specializat în sensul de cea care ajută la nașterea copiilor? Lucrul se explică prin aceea că femeile bătrâne erau in mod natural experte în… moșit in culturile tradiționale. De aceea si in franceză moașă se zice: sage-femme.
(Un tâmpit pe FB m-a blocat când am început să explic originea lui moș și moașă argumentând că femininul de la moș nu e moașă ci babă…)
De la moș și moașă (din alb. moshë = vârstă, așadar) provin apoi, pe partea femeiască, a moși, iar pe partea bărbătească: moșie, precum și termenii vechi de moșnean, moștean și moșier. De la moștean vine apoi a moșteni și moștenire, termeni a căror formare ne trimite tot la arhaice instituții balcanice, căci și în sârbo-croată dedovina, moștenirea, patrimoniul, e format de la rădăcina: ded = bunic, dar și cu sensul: moș, om bătrân… Pe ded-ovina, așadar a fost calchiat româneștile moș-ie, iar prin derivatul moștean s-a ajuns la moștenire, totul pornind la origine din albanezul moshë = vârstă.
Iată așadar cum termeni simpli ne arată urmele lungii conviețuiri a românilor cu albanezii. Influența slavă (aici mai sus sârbo-croată) a fost tardivă, însă și acolo ea s-a exercitat simultan și identic asupra româno-albanezilor… Să luăm de pildă evoluția lui nevoie… Dicționarele etimologice îl dau —corect — ca provenind din sl. nevolja.
Ceea ce este însă neașteptat și frapant este că în română și albanez temenul împrumutat a evoluat identic spre sensuri care nu erau cele ale originalului.
Atât în română, cât și în albaneză (nevojë) arată aceeași dezvoltare fonetică (pierderea lui L din sl. nevolja) și evoluția lui spre sensul de ceva de trebuință, besoin, need: nevoie. Është nevojë = este nevoie, spune albanezul, exact ca românul… Dar nevojë a mai luat un sens total neașteptat în română și albaneză, lucru ce nu se putea întâmpla fără un contact strâns și prelungit între limbi: la plural are sensul de fecale: a-și face nevoile… De aici, în albaneză, cu sufixul de agent -tor s-a format nevojtore = toaleta, latrina!…
Despre bogata imaginație lingvistică românească a fecalelor, cf. și:
Hazna și rahat – când româna confirmă elucubrațiile lui Freud…
Moș și babă…
Filed under: Babel, Bestiariu, Dacopatie, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
