“- Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi frânge,
Copilaşu-mi plânge!…“
.
Manoli turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân’ la costişoare,
Pân’ la buzişoare,
Pân’ la ţâţişoare.
In Meșterul Manole, popularizat în special datorită variantei reversuite de Alecsandri, comentatorii trec întotdeauna rapid peste un element dramatic de o violență extremă si aparent inutil în economia mitului. Șlefuite de generații de rapsozi, miturile -ca orice scenariu bun- nu conțin accesorii netrebuincioase. Dacă în voiajul inițiatic eroul primește plocon o aripă de albină, ea nu e doar un drăguț element exotic, ci îl va salva dintr-o belea letală; dacă în copilărie eroul are un punct moale pe călcâi, știm că îi vor curge mațele pe acolo. De ce, așadar, nevasta cruntului Meșter Manole trebuie sa fie si gravidă? Doar ca să auzim, delectîndu-ne rușinos, “Ţâţişoara-mi frânge“ si sa ne inchipuim cum se stinge si pruncul în burtã?
In realitate, Meșterul Manole este un mit pan-balcanic, care la români s-a transmis doar în această variantă edulcorată și pudică, unde rapsozii nu au stiut ce sa faca cu pruncul, dar care la albanezi și sîrbi și-a păstrat toate elementele arhaice.
El face parte din mitologia națională a sîrbilor și a fost publicat, decenii înainte de Alecsandri, de către părintele literaturii si limbii sîrbe moderne Vuk Karadžić, care l-a cules și prelucrat pe la 1800. Este vorba de poemul Zidanje Skadra, construirea cetății Skadar, fosta capitala a sîrbilor medievali si care nu e altceva decît orasul albanez de azi Shkodër.
Acolo meșterii formează o familie, ceea ce sporește atît economia mitului și a scenariului, cît și pe cea dramatică. Nevasta meșterului (majstor) pe care îl cheamă Gojković, care tocmai născuse, ajunge cu merinde printr-un quiproquo și e zidită așadar de bărbat și frați… Simțindu-și pieptul strivit, nenorocita îl roagă nu pe soț, ci pe fratele ei Rade (Radu), să-i lase două deschizãturi, două găuri prin care să se ițească sînii, ca o vreme să mai poatã da copilului să sugă :
Ostavi joj prozor na dojkama,
Pa joj dojke upolje isturi,
Kada dođe nejaki Jovane,
Kada dođe, da podoji dojke.
.
Pentru țâțe o gaură lasă,
Ca prin ea țâțele să iasă
Și să vină micuțul Jovan
Să sugă din ele înc-un an.
Ulterior, de acolo va țâșni un izvor fermecat de unde vor bea femeile sterpe, concluzie mito-termală cu care se încheie acest poem fundamental al eposului sîrbesc :
.
Да и данас онђе иде храна:
Зарад’ чуда и зарад’ лијека,
Која жена не има млијека.
Da i danas onđe ide hrana:
Zarad’ čuda i zarad’ lijeka,
Koja žena ne ima mlijeka.
.
Chiar și azi își trag de-acolo hrana
Și leac ce nu se află-n carte
Femeile care nu dau lapte.
La fel de crudă e și varianta albaneză, atestată mai tîrziu, e drept, atît albanezii cît și sîrbii revendicîndu-și paternitatea mitului. Rivalitatea e exacerbată de faptul că, în cazul sîrbilor, frații construiesc… cetatea albaneză Shkodra.
Legenda este așadar extrem de răspândită în forma sa completă în Balcani. Pînă și Ivo Andrić o menționează în Podul de pe Drina: două firide din piciorul podului, unde își fac turturelele cuib, sînt explicate ca fiind găurile pe unde ieșeau țâțele ziditei.
Urmele unui mit etiologic și ale unor vechi rituri ale fertilității sînt așadar evidente în variantele balcanice. La români, elementul femeii gravide e neexplicat, fiind un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile. Mitul e deja descompus, rapsozii transmițându-l neînțeles.
Există însă un dezastru narativ și mai mare decît cel comis de barzii români: la croați, mitul si-a pierdut atât de mult sensul inițial încât, înmuiat de plânsetele femeii, meșterul își pierde snaga și o sloboade pe muiere din firidă!… Happy ending așadar la croații înmuiați, europeanizați și deveniți politically correct chiar și în subconștientul mitologic. Comparînd varianta croată cu viguroasa asumare sîrbească a elementelor cheie, poate vom înțelege un pic comportamentele colective din recentele sfîșieri balcanice.
——–
O alta legenda preluata de români intr-o varianta edulcorata este cea a personajului numit Prâslea, de la degetul sau taiat care in varianta româneasca nu mai apare, lasind numele nejustificat si gauri in economia povestii :
Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic…
și
Zmei, zmeie, Prâslea, Manole și alte mituri românești împrumutate…
Ilustr.: Magritte, La Philosophie dans le Boudoir (cca. 1947, ap. Marquis de Sade)
Filed under: Babel, Dacopatie, Linguistics, Paraphernalia
