Semele – despre traci și iranieni…

Se pune din ce in ce mai des chestiunea influenței iraniene asupra traco-dacilor, sau chiar a relațiilor de rudenie pe care limbile acestora ar fi intreținut-o cu cele iraniene.

Aici trebuie făcută o distincție care, în absența surselor, va fi greu de menținut : cea între influențele iraniene directe pe de o parte și similitudinile lexicale și gramaticale date de faptul că respectivele limbi (cu toatele indo-europene) le-ar fi întreținut în mod natural, prin rudenie directă.

Astfel, slava veche a întreținut o relație de dependență cu limbile iraniene, strămoșii slavilor fiind dominați in stepe de iranieni… de aici numărul mare de împrumuturi, cu atît mai numeroase cu cît mergem mai spre est. Toate limbile slave au, din iraniană, Bog (dumnezeu) și дoждь (ploaie, literalmente “zi rea”, doș di, cu doș = rău, precum în duș-man). Rusa are însă și mai multe, de la sobaka (câine – sciții, ne spune Herodot, numeau câinele spaka, iar termenul, păstrat tel quel în rusă, e reprezentat direct în limbile iraniene de azi prin persanul sag și paștunul spay = câine). Numele însuși al “croaților” e de origine iraniană.

Limbile slave întrețin însă și relații de rudenie apropiată extrem de strânse, preistorice, cu cele iraniene, prezentând isoglose specifice în cadrul familiei indo-europene. Nenumărați termeni sînt comuni și au urmat o evoluție fonetică similară fără a fi împrumutați de la o limbă la alta. Așa sînt de exemplu iarna și pământul.

Iarna, frigul, redate prin :

— zima în toate limbile slave sînt la fel și în iraniană : zimi în persană (zimi-stan, anotimpul frigului); zime sau jime în paștună.

Pământul, de asemenea, solul roditor :

— zeme, sau zemle în slavă (zemlja în rusă)

— zamin în persană; zma, zmaka în paștună.

Acum, revenind la Balcani, am mai scris despre probabilitatea ca limbile traco-dacilor să fi fost apropiate de cele iraniene (cf. linkuri jos), întrucât astfel se explică particularitățile albanezei de astăzi, care o apropie de limbile din grupul satem (alături de cele indo-iraniane și slave). Un alt element probant ar fi legenda zeiței trace adoptate de greci și romani Semele.

Semele e mama lui Dionisos/Bacchus, care a fost întotdeauna știut a fi zeu trac, importat și adoptat de greci. Semele e o zeiță a solului fertil.

Semele e fiica lui Cadmus, zeu chtonian (al pământului, pentru că ucide un dragon, simbol chtonian prin excelență, și îi seamănă dinții în pământ, din care ies războinici amorfi din lut și mocirlă); Semele însăși e o zeiță a pământului, iar fiul ei, Dionisos/Bacchus, pe lîngă imaginea dragă tuturor de zeu al viței de vie este de fapt patronul vegetației : e natural ca mama lui să reprezinte pământul fertil.

Semele nu înseamnă nimic în greacă; zemle, zema, sma e numele pământului fertil în limbile slave și iraniene. La fel se spunea, probabil, și in tracă, pentru ca respectiva zeiță a solului fertil să poarte numele Semele, pe care poate doar grecii l-au luat drept nume propriu, împrumutându-i cultul.

Asta nu înseamnă, desigur, că tracii ar fi fost slavi sau iranieni, ci doar că limba (limbile) lor formau veriga de legătură între cele slave și iraniene pe de o parte, cele din balcani precum proto-albaneza pe de alta. Un nou element care ar arăta că limbile daco-geților făceau parte din același continuum.