Ritualul și obiceiurile Călușarilor au fost analizate în diferite feluri de către etnografi și istorici, însă întotdeauna într-o manieră pioasă, punând ciudățenia unora din detalii pe seama unui misticism inițiatic de natură pur religioasă, sau moștenit de la ritualuri antice, precum Saliii romani. In puține cazuri, precum de pildă la Vulcănescu (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București 1985), se fac aluzii la unele ritualuri orgiastice, fără însă a se încerca reconstituirea unor detalii.
Iată cum prezintă Cantemir călucenii (Caluczenii, iar aceea, prin vechimea ei, este singura descriere autentică ce trebuie să ne procupe):
“Jucătorii se numesc ,,căluceni’’, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti (vestibus mulieribus induti). În cap îşi pun cunună împletită din frunze de pelin (foliis absinthii) şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile (vocem mentiuntur femineam) şi ca să nu fie recunoscuți îşi acoperă obrazul cu pânză albă.”
.
(Despre ce înseamnă că vorbesc ca femeile, cf. mai jos. Pentru structura socio-culturală de atunci, dacă vorbeau ca femeile și se îmbrăcau ca ele, înseamnă că ERAU femei.)
.
… “Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezvelească obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche, aşa că nu pot să fie traşi la judecată pentru moarte de om ce ar veni din această cauză. Căpetenia cetei se numeşte stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă numele jocului mai înainte de a-l vedea cu ochii. Căci ei au peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşteşugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul şi par că zboară în văzduh.
.
În felul acesta petrec în jocuri necontenite cele zece zile între Înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor şi străbat toate târgurile şi satele jucând şi sărind. În toată vremea aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul unei biserici şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de îndată ielele (ab Aneraidibus vexatum iri), pe care ei le numesc frumoasele (Frumosas vocant).
.
Dacă o ceată de acestea de căluşari întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie judecată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căzneasc duhuri rele şi strigoaicele.
.
Norodul lesne crezător pune pe sama căluşarilor puterea de a izgoni boli îndelungate. Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit la pământ începând de la cap şi până la călcâie; la urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc boalei să slăbească. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte de obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină osteneală. Atâta putere are credinţa până şi în farmece.”
Vulcănescu, care furnizează și bibliografia pentru toate celelalte interpretări, rezumă trei grile de interpretare, toate neconvingătoare:
— teoria latină și originea salică, cu o etimologie neconvingatoare de la Salii: *colusalli;
— originea grecească, orgiastică, de la un cult antic al fertilității;
— teoria tracă… aceasta din urmă putând fi eliminată imediat, din lipsa surselor credibile.
In privința numelui, am putea spune că el are de-a face într-un fel cu calul, călușarii practicând dansul numit căluș (atât în Ardeal, cât si în Muntenia).
.
Călușul trebuie analizat din perspectivă albaneză, căci pe lângă faptul că diminutivul în –ush e un albanism, termenul însuși de cal, din latinescul caballum, e comun românei și albanezei, ca mai tot fondul latin al celor două limbi. Pe deasupra, și albaneza formează pluralul lui cal ca româna: cal = cai cf. kalë – kuaj. De aici – întreaga familie de derivați lexicali: = kalorës – călăreț, kaluar – călare etc.
.
Ba chiar, lexicul albano-românesc al călăriei, derivat din latină, include și accesoriile: shalë, în albaneză, este în același timp șa (șaua calului), și șale (coapsele, șoldurile omului).
.
In mod surprinzător, chiar dacă nu acceptăm derivarea călușului de la cal, ci de la un latinesc vechi “collusii”, asociații, fârtații, cei care sint în coluziune, chiar și acolo albaneza ne-ar furniza cheia, prin existența termenului këlysh (fon. [kălüș])- acolit, ortaci, companie, în special: fârtați puși pe rele.
.
Când citim descrierea ciudatei societăți inițiatice la Cantemir, nu putem să nu fim surprinși de amestecul de feminitate simulată, violență și moarte. Să fi fost oare Călușarii o asociație homosexuală inițiatică?… iar puterile magice ale inițiaților să fi venit de la totala lor heterogeneitate? a cărei dezvăluire era pedepsită cu moartea așa cum era pedepsită homosexualitatea în societatea normală?
.
Călușarii “se îmbracă în straie femeieşti”; “în cap îşi pun cunună” de flori amestecată cu amărăciunea amețitoare a pelinului (absinth); “ca să nu fie recunoscuți îşi acoperă obrazul cu pânză albă”; ucid fără judecată și într-o imunitate totală pe oricine le-ar pătrunde taina, iar pedeapsa, în caz că nu respectă regulile și ritualul, le vine de la elementul feminin, de la cele pe care Cantemir le numește Frumoasele (ielele).
.
Pentru a înțelege ce înseamnă că vorbesc ca femeile (vocem mentiuntur femineam) şi ca să nu fie recunoscuți îşi acoperă obrazul cu pânză albă, cf. mai jos textul despre
Cantemir si limba femeilor: o explicație amazoniană…
.
Femeile vorbeau atunci diferit de bărbați.
.
Este doar o pistă încă neexplorată, însă care ar deschide nebănuite dimensiuni socio-ritualice…
.
Să nu uităm, deși e poate doar o coincidență, că în română călușul mai este și instrumentul de tortură care joacă un rol important în anumite ritualuri sado-maso.
.
Doi călușari, foto de Costică Acsinte, ca. 1930–1940
—
Așadar:
1. Nu spun că la Cantemir e cea mai veche atestare, ci cea mai veche descriere;
2. Nimic, dar absolut nimic in comportamentul lor nu sugerează că ar fi vorba de o confrerie militară, un Männerbund. Săbiile, cum spune clar Cantemir, le folosesc penjtru a teroriza grupuri rivale, nu pentru a proteja societatea.
3. Fețele lor sunt acoperite nu cu măști totemice, ci cu văluri de femei;
4. Vorbirea lor este de femeie – oprobriul comportamentului lor de femei e limpede din celălalt text pe care îl dau în link de două ori, despre Cantemir și vorbirea femeilor.
.
Heinrich Schurtz (Altersklassen und Männerbünde) și Hans Blüher, autorii conceptului de Männerbund, vorbesc limpede despre faptul că cel mai adesea aceste confrerii bătbătești erau de natură homosexuală, practicând “mann-mannlicher Eros”.
.
Contrariul ne-ar fi mirat la Călușari.
—
Cf. și:
Cantemir si limba femeilor: o explicație amazoniană…
și
Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza…
Filed under: Babel, Bestiariu, Dacopatie, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
