Iată mai jos 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, extrasă din ce am filmat în pelerinajul pe care l-am făcut de Paşti 2011 la Muntele Athos cu Gigi Becali.
Am filmat ascensiunea noastră a muntelui, cu alai de călugări și 14 măgăruși cu merinde, în ideea de a face un film, care încă nu și-a găsit forma.
A ieșit în schimb de acolo ideea cărții Dacopatia și alte rătăciri românești.
————————
Acum, întrebarea care se pune din start este: cum îl filmezi pe Becali?
Spuneam și în Dacopatie: pentru că l-am cunoscut în circumstanţe atât de intime şi am dormit pe munte în aceeaşi firidă cu el, pot spune cu tărie că Becali nu e nici prost şi nici nebun. Becali pur şi simplu nu intră în asemenea categorii, e dincolo de astea, aşa cum supraomul nietzschean e dincolo de bine şi de rău. Credinţa lui nici măcar nu poate fi ridiculizată, pentru că e fără cute şi asperităţi. Becali se închina şi plânge la icoane fără ostentaţie; a spune „ca un copil” nu e nici măcar o metaforă. Fiind o asemenea combinaţie de transparenţă primejdioasă şi imprevizibilitate opulentă, Becali e util făcându-i pe ceilalţi să îşi reveleze substanţa prin el.
Doar cadrajul brut, fără estetism, fără căutare, cu sunet nefiltrat și păstrând imperfecțiunile camerei mutate din loc în loc ne pot furniza autenticitatea personajului. Trebuie evitată orice ameliorare a imaginii și orice mizanscenă a personajelor (lucruri, de altfel, pe care le-am văzut de prea multe ori în documentare pretins antropologice). Filmul antropologic autentic știe că manipularea începe de la montaj.
Scriam în Dacopatie:
Părintele Ouzo tocmai își încheiase expozeul, rezumându-i lui Gigi Becali principiile dacopatiei, și anume că dacii au fost o națiune paradisiacă, supra-umană, putem spune, da: chiar o altă specie. Ei au inventat tot ce era de inventat pe planetă, ba chiar specia umană s-a născut în Dacia. Romania de azi a fost focarul spiritual al planetei. Analizele genetice vor arăta că ne tragem din acei strămoși mitici, care s-au prelins în noi.
Ascultând despre daci, acolo sus la Athos, în vârful Sfântului Munte, chincit turceşte şi tăind cartofi cu un cuţitoi de vânătoare, supărat pe oboseala celor târâți după el și nepăsător la ticăloasele închipuiri de coşmar antic ce se iţeau din pădure cu punctualitate enervantă, aşa grăit-a Becali:
– “Mi-a zis mie Domnul: “Băi, când pleci la drum să ai grijă să nu pleci cu proşti… De fapt… ăăă… poţi de fapt să mergi şi cu proşti, dar să ai grijă să controlezi tu situaţia”. Aşa mi-a zis mie Domnul. Când pleci cu proşti, trebuie să-i spui la deştept… ăăă… la prost, tot ce să facă. Trebuie să-i dai mură-n gură la prost. Aia-i.”
Toţi călugării care, în picioare împrejurul lui, îl priveau respectuos cum mănâncă cartofi, au zâmbit supus-angelic.
Iată așadar 6 min. de peliculă brută, rough footage, needitată, în care Becali pronunță respectivele invective:
.
.
Am filmat, urcând muntele cu Becali, scene ce-ar putea fi calificate drept suprarealiste, dacă termenul nu s-ar fi demonetizat atâta: Becali dormind bosumflat în iarbă, păzit de călugări cu expresii extatice; Gigi urcând abrupt prin zăpadă în fruntea unui convoi de 14 măgăruşi încărcaţi cu merinde pentru schimnicii din vârf de munte (totul plătit de el, desigur); Becali conducând slujba de Paşti noaptea, într-o chilie alpină, în vreme ce afară viscoleşte la 2.000 de metri deasupra mării; Becali căutând să cumpere o chilie în ruine pe o jumătate de milion de euro şi chibzuind cu voce tare că:
„Grecii ăştia, le dai cât îţi cer, başca nişte sute de mii în plus, şi îţi vând şi chiliile. Le dai bani şi cumperi tot muntele. Greci, ce vrei!…”
Dar, după ce a acceptat de la bun început ideea documentarului despre el, lăsându-mă să filmez ce pofteam, Becali a devenit de-a lungul anevoioasei noastre ascensiuni tot mai distant, iar în cele din urmă ostil faţă de mine.
Motivul? Memoria lui funcţionează imprevizibil şi pe termen foarte scurt, iar după câteva zile n-a mai ştiut cine sunt. Mă confunda – aşa-i venise deodată – cu un alt regizor român, care îl intervievase pentru un documentar despre noii îmbogăţiţi, lui Becali neplăcându-i deloc rezultatul. Cu toate că eu nu semăn cu acel om, de care de altfel Becali s-a lăsat filmat, n-am reuşit să-l conving că nu sunt eu acela. Uitase numele omului, oricum, dar brusc mi-a aruncat, sumbru: „M-ai făcut de râs în filmul ăla”.
Mai multe, si despre dacopatie și despre Becali în cartea mea Dacopatia si alte rătăciri românești. Deocamdată, caut să dau filmului o formă pe măsura personajelor.
Cf. și:
Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă
Filed under: Babel, Bestiariu, Cinema, Dacopatie, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia
