Napoleon Săvescu a difuzat pe net o fotografie dintr-o carte de texte lingvistice religioase culese în mod vizibil în vremea Renașterii, pretinzând că textele ar fi în limba celtă din Wales (Țara Galilor) și că, date fiind similitudinile cu româna, asta ar arăta că dacii se întindeau până acolo, iar sute de naivi au dat Like și au transmis asta mai departe.
Ca o modestă încercare de a opri demența (sau escrocheria, căci prefer să imaginez coțcării în capul lui Săvescu, mai degrabă decât prostie crasă și incultură abisală) iată despre ce este vorba.
Textul, cum se poate vedea, e următorul:
-
Părintele nostru cela ce esti în cer
Sfințească-se numele tău
Vie-mpărăția ta
Facă-se voia ta, cum în cer așe si pre pământu.
Pânea noastră cea sățioasă dă nouă astăzi
Si lasă nouă datoriile noastre, cum și noi le lăsăm datornicilor nostri.
Si nu duce pre noi la ispitire
Ci ne mântuiește pre noi de vicleanul.
-
Este, așadar, Tatăl nostru într-o limbă română curată din sec. 16. Versio Wallica, ce vedem scris deasupra, înseamnă: Versiune Valahă.
Avem aici o transcriere fonetică neindemânatecă, așa cum se pricepeau atunci să facă oamenii când trebuiau să transcrie cu litere latine un text dintr-o limbă precum româna (valaha) care posedă vocalele inexistente în latină Ă și Î și consoanele, de asemenea inexistente in alfabet latin: Ș, Ț și sunetul palatal pe care îl redăm, sub influență italiană, prin CE- sau CI-.
De aceea, grafia cuvântului românesc cer, de pildă (din latinescul caelum) în româna de azi e inspirată din modelul italian, însă e o simplă convenție grafică. Daca alegeam sistemul englezesc, am fi scris cher, cum vedem în primul rînd din text, iar nu cer. Părintele nostru cela ce esti în cer = pærinthele nostru cela ce esti en cheri.
Fără rigoare, copistul a transcris cer e prin cher în primul rând și prin tzer în r. 3… cum en tzer ase si pre pæmentu = cum în cer așe și pre pământ.
Fluctuație banală de ortografie într-un moment în care scrierea nu era stabilizată. Au trebuit încă trei secole ca ortpgrafia românei să se fixeze. Tot așa, ortografia germanei, maghiarei sau polonezei, cu sunete la fel de greu de redat in alfabet latin, s-a stabilizat abia in sec. 19.
Româna a fost scrisă vreme de secole cu chirilice, însă nimic nu s-ar fi opus ca ea să fie scrisă în alfabet arab, de pildă, cum a fost și turca scrisă vreme de secole, deși fonologia limbii turce este total opusă celei a arabei. Aici, in alfabet latin, scribii au căutat să reproducă după ureche sunetele necunoscute.
Astfel: ă e scris fie æ – pærinthele nostru (părintele nostru), fie e : numele teu = numele tău ; î e de asemenea redat prin e : enperetziæ ta = împărăția ta.
E limpede că cel care a transcris rugăciunea nu știa româna si folosea convențiile care îi veneau in cap. Si la Cantemir (care avea româna ca limba maternă) termenii sunt transcrisi cum ii venea: Focszani, Focczany etc pentru Focșani.
Necunoscând probabil limba, sfințească-se e decupat greșit în două cuvinte: sfintzas case = sfințească-se; la fel, pre noi e scris preno i… Aici poate fi vina celui care a cules textul, sau vina zețarului, a culegătorului, a tipografului care a separat rău cuvintele. Zețarul s-a mai înșelat, culegând probabil după un text scris de mână, și la r. 5, în:
cum si noi le læsæm datornitzilor nostri (cum și noi le lăsăm datornicilor noștri), transcriind un L prin S, ceea ce dă în text în loc de le læsæm – se læsæm. Asta pentru că in corpul de litere aldine folosite un L de mână puțin prelungit în jos poate lesne fi luat drept un S.
Ceea ce e însă comic este că Napoleon Savescu (și cei care îi preiau mica escrocherie) ignoră etimologii elementare. Textul reprodus conține slavonisme. Altfel zis: cuvinte împrumutate de română din slavă.
Ispitire este un asemenea slavonism (din ispîtati, în slavonă, cu același sens) care nu are cum să se regăsească intr-o limbă celtă din insula Britaniei.
Apoi, viclean e împrumutat din maghiară (aici chiar ne apucă un rîs convulsiv).
… dar tot slavonism este și sfânt, a sfinți… Româna a moștenit, e drept, din latină vechiul termen sânt, din sactus. Sânt, sau chiar erodat în sân, precum în Sân Nicolau, Sân etc. Sânt era vechiul termen românesc – în vreme ce sfânt vine din slavonă, de la sventŭ. O limbă celtică fără contact cu slavona nu ar poseda avea verbul la conjunctiv: sfințească, cu un F aruncat acolo.
Avem aici așadar un text în română curată, din sec. 16, cu puține slavonisme, ceea ce ne arată că era o rugăciune culeasă în Ardeal.
Iată acum și Tatăl Nostru în adevărata limbă celtică din Țara Galilor, limbă pe care vorbitorii de acolo o numesc Cymraeg:
Ein Tad yn y nefoedd,
sancteiddier dy enw;
deled dy deyrnas;
gwneler dy ewyllys,
ar y ddaear fel yn y nef.
Dyro inni heddiw ein bara beunyddiol,
a maddau inni ein troseddau,
fel yr ym ni wedi maddau i’r rhai a droseddodd yn ein herbyn;
a phaid â’n dwyn i brawf,
ond gwared ni rhag yr Un drwg.
Oherwydd eiddot ti yw’r deyrnas a’r gallu a’r gogoniant am byth.
Amen.
Sigur, se pot găsi mai multe variante pentru cine vrea să se amuze căutând pe internet cu cuvintele cheie : “Our Lord prayer Welsh“.
și iată încă o dată textul dat de Napoleon Săvescu drept celtic:
.
Părintele nostru cela ce esti în cer
Sfințească-se numele tău
Vie-mpărăția ta
Facă-se voia ta, cum în cer așe si pre pământu.
Pânea noastră cea sățioasă dă nouă astăzi
Si lasă nouă datoriile noastre, cum și noi le lăsăm datornicilor nostri.
Si nu duce pre noi la ispitire
Ci ne mântuiește pre noi de vicleanul.
Amen.
.
Nu-i așa că-i rușinos, pentru cei care au crezut o secundă minciuna și manipularea, că aveți sub ochi un text in română și că totuși vă intrebați dacă e română?
—
Cf.pentru a înțelege la ce puteau duce în trecut greșelile de transcriere:
Când faci dicționare bând cu țiganii: pericolul lingvisticii amatoricești…
Filed under: Babel, Bestiariu, Dacopatie, Linguistics, Paraphernalia
