Dacopatie și alte rătăciri…

Dacopatie și alte rătăciri este volumul pe care îl închei acum și care va consta într-o trecere în revistă a miturilor românești de astăzi. In vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației, orice mitologie este o rătăcire. Incă de când Georges Bataille și Roland Barthes au disecat miturile moderne, a apărut limpede că o parte din ele sunt doar rătăciri colective. Rătăciri vizibile mai ales in tot ceea ce ține de inventarea unor origini mitice, fenomen înrudit cu teoriile conspiraționiste.

Așa este obsesia românilor cu dacii. Această patologie are rădăcini vechi, crescute din elucubrațiile ocultistului Nicolae Densușianu, care în Dacia Preistorică înșirase toate absurditățile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină derivă din cea dacă (sau proto-română) și că, în consecință, dacii vorbeau latină înaintea latinilor (despre asta am mai scris și aici, în rubrica Dacopatie,accesibilă în bara de sus a blogului).

Densușianu, pe a cărui carte postumă se întemeiază dacopații și care e citit cu aviditate chiar și de către părinții călugări de la Athos, era un exaltat ce ignora până și elementele de bază ale lingvisticii comparative și istorice, care erau deja solid stabilite în vremea lui.

Vorbind despre “națiunea” (termen fără sens pe atunci) adamică a dacilor (și “pelasgilor”) și despre felul în care limba acestora (credea el) se înrudea și cu latina și cu etrusca și cu sumeriana și cu sanscrita – sau felul în care daco-geta ar fi dat naștere acelor limbi, care de alfel nu erau înrudite între ele, dar argumentele logice nu au ce căuta aici –, iluminatul Densușianu ignora totul despre cercetările lui Bopp, de pildă, sau ale lui Max Müller, cel care cu jumătate de secol înainte de apariția nazismului lămurise primejdiile ce se nasc din obsesia cu “arienii”. Tot așa, Densușianu nu avea nici o scuză pentru a ignora multele texte ale lui Max Müller (și ale atâtor altora) ce explicau pericolul confuziei dintre limbă și etnie. Dimpotrivă, Dacia Preistorică a lui Densușianu are stridențe net proto-naziste, prin accentul ei obsesional pe biologic, rasă și etnie.

Dar, înainte de a trece la prezentarea structurii cărții despre mitologiile și rătăcirile românilor, să dau câteva detalii despre circumstanțeleconceperii acestei cărți: așa cum o povestesc în detaliu la locul nimerit, ideea mi-a venit la Muntele Athos. Păgân tolerant şi ateu decomplexat, rămân fascinat, antropologic şi cinematografic, de fenomenul religios, iar Athos e tot atât de interesant pe cât, să spunem, o confrerie sufi din Pakistan. La Athos, de pildă, supravieţuieşte, asediată de ceilalţi, mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicaţi care le vând pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau moartea” (Orthodoxia ì Thanatos). Am fost și acolo, pitindu-mă de poliția greacă, și rareori mi-a fost dat să văd mai sumbră atmosferă de sectă.

Pornind de la acea atmosferă și de la obsesia călugărilor și pelerinilor români pentru daci, am strâns în cartea de față un manual al rătăcirilor noastre: ce facem cu convingerea că avem limba cea mai dulce și basmele cele mai originale? Că dacii au fondat Roma și că vorbeau latină înaintea latinilor? Că astăzi nu avem nimic în comun cu Balcanii, că bucătăria noastră e unică pe planetă, că micii au fost inventați de un cocoșat din București care nu mai găsea mațe pentru cârnați, că adjectivul cel mai frecvent din română, mișto, nu e un țigănism, ci vine de la un presupus nemțesc mit Stock, că Eminescu este un meteorit fără seamăn în istoria creației literare mondiale?

Apoi, ce legătură e între daci și moda unghiilor cu steluțe? Erau oare dacii poligami? De ce sunt româncele veșnic posomorâte? Ce legătură e între ideea că un copil trebuie “strunit” și faptul că românii nu au practicat niciodată vendetta ritualică? Mai scriu despre neîncrederea noastră față de învățătură, despre cum a ajuns escrocheria psihanalitică și la noi și de ce nu mai știm să vorbim cu mâinile.

Multe vor fi deconstruite aici și puse la locul lor. Nu, țiganii nu își spun între ei rom și nu vorbesc romanès doar pentru că așa a vrut un complot destinat a distruge identitatea românească. La fel, termenul șatră nu vine de la kshatriya, casta indiană a războinicilor, șatră de altfel nefiind măcar un termen țigănesc.

Apoi, de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele? Cine sunt găgăuzii și de la ei ne-a rămas oare termenul degăgăuță? Erau Basarabii cumani? Româna va fi aici arătată a întreține relații subterane cu albaneza multe mai strânse decât ne-ar fi plăcut să aflăm, cele două limbi fiind latinizate în același timp și în aceleași condiții și fiind structural și tipologic identice. De altfel, dacă latinizarea s-a petrecut în aceleași condiții la români și la albanezi, sunt oare albanezii, care s-au arătat puțin permeabili lingvistic la influența Romei, descendenții direcți ai dacilor?

Vom trece și prin ideologia muncii molcuțe și leneșe, așa cum e reflectată în lexicul românesc și în transformările semantice ale împrumuturilor din această sferă. Vom arăta că Tesla nu era român, dar că asta nu perturbă cu nimic mitologia națională, care, ca atâtea altele e caleidoscopică, compusă din elemente în eternă alunecare și permutare, cărămiduțe discursive, al căror sens individual e dat de propria lor existență, iar nu de conținutul lor informativ.

Vom vedea apoi cum putem să ne creăm propriile noastre mitologii personale: cum, de pildă, ne ajută reziduurile de amintiri din filmele indiene să înțelegem mai bine decât occidentalii scriitura și aluziile culturale din romanele lui Salman Rushdie.

Apoi, vom vedea cum în identitatea românească intră și un important element resentimentar; unul de superioritate temătoare și arțăgoasă (o “insulă latină într-o mare slavă”), combinat cu unul de mare inferioritate și bănuială. De ce iubim să ne spunem că suntem ultimii? Din vanitate, desigur. Asta e marea caracteristică națională; hybris, obsesia de a ieși în față. Or, dacă nu poți fi primul, trebuie atunci să fii ultimul, ca să atragi atenția.

De aici toată voluptatea în a reproduce statistici nefiabile și a exagera insignifiante articole străine ce arată lucruri negative despre România: suntem cei mai mari exportatori de țigani, prostituție, lenevie, hoție și rea voință. E mare voluptate în a te pretinde ultimul. La fel de mare ca în a te pretinde primul. Orice, Doamne, doar popor normal și nu prea de luat în seamă să nu fim.

Evident, toate aceste elemente disparate nu pot niciodată constitui un tot coerent, iar suma lor diferă de la o structură socio-identitară la alta, de la un individ purtător la altul. In funcție de circumstanțele trecute și prezente ale compoziției, poate predomina elementul resentimentar, sau superioritatea, sau inferioritatea.

Există astfel mai multe ideologii românești care se intersectează permanent: ideologia dacopaților obsedați de superioritatea mitică a rasei lor se poate încrucișa cu cea a dreptei intelectuale de astăzi, subjugată de mirajul “capitalismului” american, dintr-o perspectivă caricaturală care nici în America nu mai există decât în mintea neo-conilor celor mai rupți de realitatea socială. Obsedații români ai “capitalismului” laudă o lume lipsită de compasiune și filantropie, o lume fără servicii sociale, o lume în care creștinilor habotnici nu le mai pasă de vaduvă și copil, împotriva preceptelor propriei lor religii.

Creștinismul apoi, da, un creștinism de asemenea de dreapta, lipsit de compasiune, care, când e combinat și cu dacopatia produce unul din cele mai nocive cocktailuri identitare.

Ansamblul nu trebuie neaparat să fie coerent. Dacopatul ocult care crede cu fervoare auto-întreținută că Bucegii sunt centrul magnetic al planetei se poate în acelasi timp mândri cu Bucureștiul numit “micul Paris” și va merge în pelerinaj la Athos și la moaștele sfintei Parascheva. “Continuitatea” rămâne însă firul conducător și liantul, liant fără existență proprie, dar absolut indispensabil ansamblului. Continuitate din preistorie încoace, din neolitic, de la tăblițele de la Tărtăria, trecând prin daci și apariția creștinismului, până la cultura de masă de azi, care se sprijină chiar pe obsesia acestei continuități.

Ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul său care e mitul continuității, nu reprezintă o construcție mincinoasă, nu este o complexă minciună conștientă, nu e un scenariu inventat. Ea este mai întâi un enunț, un fapt de limbaj autonom și în continuă modificare; la români, limbajul însuși a luat dimensiuni mitice. Limba este văzută ca un tot armonios și organic, fixat prin norme care, aidoma dogmelor bisericii, sunt acceptate fără discuție, chiar în vreme ce sunt încălcate zilnic de vorbitori. Proslăvindu-și permanent trecutul, cultura de masă a României s-a americanizat forțat, englezind și sărăcind tocmai acea limbă presupusă și văzută ca un tot organic și armonios. Apoi, fiecare a doua frază începe azi prin deci; limba s-a țigănit atroce în lexic și sintaxă și poți chiar auzicritici literari spunând în interviuri că au citit “o carte mișto”.

Mitologia românească nu se poate autodecripta. La fel, a opune o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul elementelor ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens îi pun în pericol unitatea și continuitatea. Tot ce tulbură această construcție mitologică e respins, orice element: maghiarii, țiganii, turcii, trădările trecute, mârșăviile actuale. Apoi, reprezentările colective se intersectează altfel astăzi decât o făceau până în era Internetului. Ele se întărescacum una pe alta într-o alunecare și recompunere permanentă, de aceea decriptarea lor va trebui să fie la fel de fluidă pe cât le e funcționarea.

—