La Athos cu Becali (versiune completă)

Părintele Ouzo tocmai își încheiase expozeul, rezumându-i lui Gigi Becali principiile dacopatiei, și anume că dacii au fost o națiune paradisiacă, supra-umană, putem spune, da: chiar o altă specie. Ei au inventat tot ce era de inventat pe planetă, ba chiar specia umană s-a născut în Dacia. Romania de azi a fost focarul spiritual al planetei. Analizele genetice vor arăta că ne tragem din acei strămoși mitici, care s-au prelins în noi.

Ascultând despre daci, acolo sus la Athos, în vârful Sfântului Munte, chincit turceşte şi tăind cartofi cu un cuţitoi de vânătoare, supărat pe oboseala celor târâți după el și nepăsător la ticăloasele închipuiri de coşmar antic ce se iţeau din pădure cu punctualitate enervantă, aşa grăit-a Becali:

– “Mi-a zis mie Domnul: “Băi, când pleci la drum să ai grijă să nu pleci cu proşti… De fapt… ăăă… poţi de fapt să mergi şi cu proşti, dar să ai grijă să controlezi tu situaţia”. Aşa mi-a zis mie Domnul. Când pleci cu proşti, trebuie să-i spui la deştept… ăăă… la prost, tot ce să facă. Trebuie să-i dai mură-n gură la prost. Aia-i.”

Toţi călugării care, în picioare împrejurul lui, îl priveau respectuos cum mănâncă cartofi, au zâmbit supus-angelic.

Printre multele lucruri exotice ce mi s-au întâmplat în viaţă pun foarte sus, aproape de vârful înnorat al listei, pelerinajul făcut de Paşti 2011 la Muntele Athos cu Gigi Becali. Atunci am realizat coerența dacopatiei, cea mai barocă rătăcire colectivă a României de azi. Atunci, reflectând la dacopatie, mi-a venit ideea unei cărți pornind de la acea expriență, o carte despre miturile colective ale românilor.

Incă de când Georges Bataille și Roland Barthes au disecat mitologiile moderne, a apărut limpede că o parte din ele sunt doar rătăciri colective. Rătăciri vizibile mai ales in tot ceea ce ține de inventarea originilor mitice, fenomen înrudit cu teoriile conspiraționiste.

Așa e obsesia românilor cu dacii. Această patologie are rădăcini vechi, crescute din elucubrațiile lui Nicolae Densușianu, care în Dacia Preistorică înșirase toate absurditățile pe care avea să se bazeze protocronismul, inclusiv aceea că limba latină derivă din dacă și că deci dacii vorbeau latină înaintea latinilor (v. o analiză în rubrica Dacopatie de pe acest blog, sus, in bara de titlu).

Densușianu, pe a cărui carte postumă se întemeiază dacopații și care e citit cu aviditate de părinții călugări de la Athos, era un exaltat ce ignora până și elementele de bază ale lingvisticii comparative și istorice, deja solid puse la punct în vremea lui.

Vorbind despre “națiunea” (termen fără sens pe atunci) adamică a dacilor (și “pelasgilor”) și despre felul în care limba acestora se înrudea și cu latina și cu etrusca și cu sumeriana și cu sanscrita – sau că a dat naștere acelor limbi, care de alfel nu erau înrudite între ele, dar argumentele logice nu au ce căuta aici –, iluminatul Densușianu ignora totul despre cercetările lui Bopp, de pildă, sau ale lui Max Müller, cel care cu jumătate de secol înainte de apariția nazismului explicase toate primejdiile născute din obsesia cu “arienii”. Tot așa, Densușianu nu are nici o scuză pentru că ignora multele texte ale lui Max Müller (și ale atâtor altora) ce explicau pericolul confuziei dintre limbă și etnie. Dimpotrivă, Dacia Preistorică a lui Densușianu are stridențe net proto-naziste, prin accentul ei obsesional pe biologic, rasă și etnie.

(Fotografiile sunt făcute atunci – pe Becali însă nu l-am fotografiat, ci doar l-am filmat, așa încât va trebui să montez filmul înainte de a-l arăta în toată splendoarea lui pioasă.)

–

Inainte de a trece la prezentarea structurii cărții despre mitologiile și rătăcirile românilor, să mai dau câteva detalii ale circumstanțelor revelației: păgân tolerant şi ateu decomplexat, rămân fascinat, antropologic şi cinematografic, de fenomenul religios, iar Athos e tot atât de interesant pe cât o confrerie sufi din Pakistan. La Athos, de pildă, supravieţuieşte, asediată de ceilalţi, mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicaţi care le vând pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau moartea” (Orthodoxia ì Thanatos)… Am fost și acolo, pitindu-mă de poliția greacă, și rareori mi-a fost dat să văd mai sumbră atmosferă de sectă.

Becali, care de fiecare dată zboară cu elicopterul peste formalităţile vamale ale Muntelui, trăgând după el o echipă de asistenţi, fotbalişti şi contabili purtători de valiză la care se răsteşte în machedoneşte, ar fi fost personajul perfect pentru trama narativă a unui film documentar despre Sfântul Munte.

Becali e în viața de zi cu zi violent şi grosolan. La Bucureşti, o făcuse ciocănitoare în direct la TV pe ziarista Andreea Pora. Stând lângă el, în avionul cu mese de nuc cu care îşi duce de obicei echipa de fotbal, încercam să-mi spun că realitatea cu ciocănitoarea e mai complexă decât am crede. Cine știe, poate Becali îi făcuse de fapt Porei un foarte mare compliment. La aromâni, ciocănitoarea, confundată în simplitatea lor pastorală deseori cu coţofana, este nu doar o pasăre pur benefică, ci se foloseşte expresiv vorbind despre o femeie frumoasă.

Are diverse nume (dar şi noi îi spunem în multe feluri, de pildă ghionoaie). Bunii aromâni o numesc, în naivitatea lor pristină: hãrãflij, hãșcã, caracàxã, iarmageà sau hãrãhastã. Cum ne informează marele lingvist machedon Tache Papahagi într-al sau monumental Dictsiunar rumãn-armãn, unei femei frumoase şi svelte îi spui: ţi fătsesh hãrãhastã (= te-ai făcut ciocănitoare, sau coţofană), adică: arăţi bine, ai slăbit, eşti frumoasă.

Putea fi doar o confuzie lingvistică, aşadar. Tot aşa, cum ne informează acelaşi Tache Papahagi, ar fi bine să învăţăm că “la aromâni urina proaspătă e folosită contra transpiraţiei picioarelor“. (Papahagi, Mic dicţionar Folcloric, Ed. Minerva 1979, p.487)

Zburam aşadar la Athos cu Becali. Cum? Dacă nu e o făţărnicie să te duci acolo, ateu desăvârşit ca mine, să pupi icoane şi moaşte alături de un nebun şi să-ţi faci cruci doar pentru a filma credinţa naivă a unui trib ce-ţi va rămâne străin pentru totdeauna? Nu, câtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă, căci antropologul, ca şi jurnalistul, trebuie deseori să recurgă la subterfugii pentru a se strecura în circumstanţe şi ritualuri ostile şi a fi sigur că se va întoarce apoi la civilizaţie… Întotdeauna am pupat mâna popii. Prin ţări musulmane primejdioase, Afganistan sau Cecenia, am dezvoltat, de asemenea, salutare tehnici de supravieţuire, care includ capacitatea de a recita strategic şi la comandă surate întregi din Coran.

Ajuns la Athos cu Becali, am filmat tot pelerinajul nostru, pentru un documentar pe care nu-l voi realiza poate niciodată, şi, făcând abstracţie de aspectul ireal al locului şi situaţiei, personajul Becali s-a dovedit fascinant în funcţia lui de catalizator social.

Călugării athoniţi români se arată de o servilitate extremă cu „domnu Becali”, pe care îl învață despre daci (despre icoane n-au ce să-l mai învețe, iar slujba știe să o conducă și el). Nici nu e de mirare: Gigi vizitează periodic ambele schituri româneşti (Prodromu şi Lacu) şi le aruncă părinţilor zeci de mii de euro în cash de fiecare dată.

Cum mi-a bodogănit un important părinte de la schitul Lacu: „Anul trecut mi-a dat Becali 20.000 de euro să fac un zid aicea spre curte. Anul ăsta, primul lucru care m-a-ntrebat: unde-i zidul? I-am zis: — Dom Becali, a trebuit să plătim nişte studii de fezabilitate din banii ăia, dar el – nimic… Eh, mi-a dat acum numai 10.000, dom’le!…”

Acest ctitor cârtitor era doar unul din profitorii neplătitori de impozite de acolo. Istoria e, desigur, plină de exemple de felul în care Biserica română e supusă cu puternicii zilei, dar  curajoasă cu învinşii. Un astfel de glorios şi revelator episod naţional ne livrează Neculce, descriind răsturnarea lui Petru Rareş de pe tron:

“Petru-Voda Rareş, fugind pin târg pin Piatra, şi gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând din urmă un popă pe cal. Şi au tras Petru-Voda înapoi în popă cu arcul şi l-au lovit cu săgeata doar în oblâncul selii. Şi i-au dzis: „Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lasa liturghia nesfârşită“.

Iar după ce au vinit Petru-Voda domnu cu a doa domnie, au scos ochii şi popii şi pietrenilor acelor ce l-au gonit şi le-a făcut şi blastem, şi afurisanie.”

Ce nu ne spune Neculce, este ca bunul Voda nu a putut face singur “blastem şi afurisanie”, ci a trebuit, desigur, să le poruncească asta… altor popi!…

Revelator pentru starea mintală a călugărilor de la Athos e și faptul că în mănăstirea românească internetul este total interzis. Izolarea completă a călugărilor ortodocşi, nu doar geografică, dar şi culturală (similară cu cea a evreilor fundamentalişti din unele secte de hassidim), şi faptul că le e interzis total accesul la internet, toate acestea fac ca monahismul ortodox să se plaseze într-o poziţie de inferioritate nu doar față de catolicism, dar chiar şi faţă de islamul fundamentalist, care şi-a făcut din internet instrumentul de comunicare prin excelenţă. De unde, așadar, să știe călugării că în afara elucubrațiilor lui Densușianu despre daci există o lingvistică autentică, resturi de limbi nedescifrate și că lingvistica este de fapt o știință, iar nu învățare mecanică și sportivă de fraze și accente?

Dar să revenim la pelerinaj. Am filmat, urcând muntele cu Becali, scene ce-ar putea fi calificate drept suprarealiste, dacă termenul nu s-ar fi demonetizat atâta: Becali dormind bosumflat în iarbă, păzit de călugări cu expresii extatice; Gigi urcând abrupt prin zăpadă în fruntea unui convoi de 14 măgăruşi încărcaţi cu merinde pentru schimnicii din vârf de munte (totul plătit de el, desigur); Becali conducând slujba de Paşti noaptea, într-o chilie alpină, în vreme ce afară viscoleşte la 2.000 de metri deasupra mării; Becali căutând să cumpere o chilie în ruine pe o jumătate de milion de euro şi chibzuind cu voce tare că:

„Grecii ăştia, le dai cât îţi cer, başca nişte sute de mii în plus, şi îţi vând şi chiliile. Le dai bani şi cumperi tot muntele. Greci, ce vrei!…”

Dar, după ce a acceptat de la bun început ideea documentarului despre el, lăsându-mă să filmez ce pofteam, Becali a devenit de-a lungul anevoioasei noastre ascensiuni tot mai distant, iar în cele din urmă ostil faţă de mine.

Motivul? Memoria lui funcţionează imprevizibil şi pe termen foarte scurt, iar după câteva zile n-a mai ştiut cine sunt. Mă confunda – aşa-i venise deodată – cu un alt regizor român, care îl intervievase pentru un documentar despre noii îmbogăţiţi, lui Becali neplăcându-i deloc rezultatul. Cu toate că eu nu semăn cu acel om, de care de altfel Becali s-a lăsat filmat, n-am reuşit să-l conving că nu sunt eu acela. Uitase numele omului, oricum, dar brusc mi-a aruncat, sumbru: „M-ai făcut de râs în filmul ăla”.

Dar cred că ceea ce l-a perturbat cel mai tare şi l-a întors împotriva mea a fost faptul că l-am surprins la spovedanie în pădure:

Ne întorseserăm din ascensiunea cu măgăruşi şi, după o coborâre de coşmar prin viscol, dăduserăm iar de climatul mediteranean al schitului românesc. Era cald. De la balconul chiliei mele vedeam cărarea abruptă ce coboară până la mare. De mult tânjeam să ajung la debarcaderul ruinat şi nefolosit al schitului monahilor români.

„Cam vreo oră de coborât şi vreo două-trei la urcat“, îmi spusese părintele Ouzo (care îmi furniza în fiecare dimineață zisa licoare). Il asigurasem, în schimb, că dacii nu aveau coșuri și mătreață, nu făceau labă, nu le mirosea gura, nu cunoșteau sexul anal, și că scurgerile lor le numim astăzi chihlimbar. Apoi, strămoșilor noștri nu le trebuiau cabluri, i-am spus. Decebal suda cu palma, fără tijă. A râs, nesigur ce să creadă.

Am împărţit abil preţiosul lichid dăruit de el în două sticluţe mai mici, virându-le simetric în cele două buzunare ale pardesiului, ca să-mi dea echilibru, am băgat un măr şi nişte bomboane în buzunarul inferior şi m-am pornit la coborât.

Plănuisem să păstrez puţin ouzo pentru urcuş, să-mi dea puteri, dar era atât de cald şi mirosind ațâțător a putreziciune marină, încât am băut ambele sticluţe pe stânci, gol, închipuindu-mi alternativ că eram un om preistoric ce tocmai descoperise un trunchi găunos cu miere fermentată, şi care acum, bând-o hulpav se întreba dacă a doua zi o să izvorască alta din scorbură, sau eram alternativ un om din zilele noastre în contact cu extratereştri, care aştepta, în nuditate semi-divina, zborul de rondă al prietenilor lui cosmici, care în ziua aceea întârziau să-i aducă doza obişnuită de nemurire blânda şi frumuseţe înmărmuritoare.

La urcare, extrem de dificilă şi abruptă, acolo unde cărarea iese de sub copaci spre schitul românesc, am văzut, privind în sus spre turle, doi călugări care se îmbrăţişau. Cel cu spatele spre vale şi spre mine avea umerii foarte laţi şi o coadă lungă pe care o vedeam că atârna până la şale. Cel pe care acesta îl strângea în braţe şi care mă zărise avea faţa înfundata în umărul lui, însă deşi nu-i puteam desluşi de departe ochii şi fruntea era limpede că mă zărise. Nu aveam decât un drum înapoi, eram prea istovit, genunchii tremurau dureros, seara cobora rapid, şi oricum n-avea rost să mă prefac că nu văzusem. Am ţinut-o întins spre ei, hotărât să dau un bună seara modest fără să-i privesc.

Urcând, stinghereala mea creştea, pentru că cei doi rămâneau înlănţuiţi, ba chiar păreau să se strângă şi mai tare unul în altul. Mi s-a părut deodată admirabil faptul că nu-şi dădeau drumul din braţe… La urma urmei, ce mai era de ascuns? Iată că şi-o asumă, spăşiţi, mizând pe discreţia mea! mi-am zis admirativ. Spaţiul dintre ei şi muchea râpei era cam de o jumătate de metru, aşa că m-am prelins pe lângă ei, şoptind „bună seara“ şi aruncând o privire rapidă… şi aproape că am căzut în genunchi de emoţie subită descoperind că omul învăluit protector în braţele puternice ale părintelui era… Gigi Becali!…

Situaţia mi s-a limpezit fulgerător în creier. Nu era nimic ambiguu acolo, îmbrăţişarea era virila şi duhovnicească: Becali se spovedea. Buhăit de plâns, cu umerii tremurând de hohote stăpânite, mă fixa cu duşmănie în vreme ce îi şuşotea părintelui la ureche lanţul lui de păcate, reale sau imaginare. Postura lor era făcută şi mai nefirească de faptul că se țineau pe o pantă abruptă şi că, deşi se strângeau în braţe unul pe altul, spatele fiecăruia rămânea puţin încovoiat, cu bustul aplecat rigid în faţă, piepturile lipite şi fesele uşor trase înapoi, întrucât între ei, separându-i la nivelul picioarelor şi până la genunchi, zăcea un sac de plastic verde prin care am putut vedea că era burduşit cu pachete groase de bancnote.

Am realizat pe loc ca asistând fără să vreau la taina împărtăşaniei comisesem o gafă mai mare decât dacă l-aş fi surprins pe Becali într-o postură sexuală ambiguă, sau citind altceva decât Biblia, ori, prin miracol, Densușianu…

Aşa încât, pentru că l-am cunoscut în circumstanţe atât de intime şi am dormit pe munte în aceeaşi firidă cu el, pot spune cu tărie că Becali nu e nici prost şi nici nebun. Becali pur şi simplu nu intră în asemenea categorii, e dincolo de astea, aşa cum supraomul nietzschean e dincolo de bine şi de rău. Credinţa lui nici măcar nu poate fi ridiculizată, pentru că e fără cute şi asperităţi. Becali se închina şi plânge la icoane fără ostentaţie; a spune „că un copil” nu e nici măcar o metaforă. Fiind o asemenea combinaţie de transparenţă primejdioasă şi imprevizibilitate opulentă, Becali e util făcându-i pe ceilalţi să îşi reveleze substanţa prin el.

Nu voi reuşi probabil să fac filmul, însă antropologul din mine s-a întors de la Athos transfigurat. Acum însă, pornind de la acea atmosferă, am vrut sa strâng în cartea de față un manual al rătăcirilor noastre: ce facem cu convingerea că avem limba cea mai dulce și basmele cele mai originale? Că nu avem nimic de-a face cu Balcanii, că bucătăria noastră e unică pe planetă, că micii au fost inventați de un cocoșat din București care nu mai găsea mațe pentru cârnați, că țigănescul mișto vine de la germanul mit Stock, că Eminescu este un meteorit fără seamăn în istoria creației literare mondiale? (Ah, iar Creangă era original, da.)

Apoi, ce legătură e între daci și unghiile cu steluțe? Erau oare dacii poligami? Ce legătură e între ideea că un copil trebuie “strunit” și faptul că româncele sunt mai mereu posomorâte?

Nu, țiganii nu își spun între ei rom și nu vorbesc romanes pentru că așa a vrut un complot destinat a distruge identitatea românească.

Apoi, de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele?

Vom trece și prin ideologia muncii molcuțe așa cum e reflectată în lexic și în transformările semantice ale împrumuturilor din această sferă.

Multe și multe alte mituri și rădăciri care formează trama noastră identitară și a căror grilă mi-a fost furnizată atunci, în vârf de munte, de pelerinajul meu la Athos cu Becali…