Începuturile dacopatiei “serioase”: Getica lui Pârvan 

Am mai spus cã ceea ce menționează sursele antice despre daci, geți și traci nu are nici cea mai mică valoare!…

Grecii și romanii nu s-au ocupat niciodată de limbile barbarilor și de ceea ce am numi astăzi identitatea etnică a populațiilor vecine. Spre deosebire de babilonieni și asirieni, care ne-au lăsat nenumărate liste de cuvinte în limbi vecine și care țineau la zi dicționare de sumeriană, spre deosebire de egipteni și hitiți, care stabileau documente bilingve cu vecinii, grecii și romanii nu s-au interesat niciodată de identitatea barbarilor, pe care îi grupau sub denumiri generice.

Acum: un rol mult mai important decât elucubrațiile clinice ale unuia ca Densusianu în propagarea miturilor despre geto-daci l-au jucat studiile istoricilor si arheologilor serioși, precum “Getica” (1926) lui Vasile Pârvan. Cartea este foarte instructivă, prin felul subtil, cel mai adesea chiar inconștient (în sensul de lipsit de intenție) prin care autorul construiește mitul grandorii geto-dacilor.

Manipularea faptelor are loc în multe feluri. Ea pornește in primul rand de la convingerea inițială, care pentru Pârvan nu are nevoie sa fie demonstrată, că “dacii” și “geții” sunt doar nume alternative pentru același popor, care era unit, numeros, prosper, vorbea o limbă comună si reprezintă strămoșii direcți ai românilor.

Deși menționează chiar el in multe rânduri faptul că pentru autorii greci (in primul rand Herodot) dincolo de Dunăre trăiau sciții iranieni, deși amintește și că Bărăganul era numit de alții “pustiul geților” (în sensul că era o enormă câmpie nelocuită), Pârvan ne prezintă acolo teritorii locuite masiv și prospere.

Sigur, fiind arheolog, el are și estimări corecte, sau cel puțin plauzibile. Evaluează astfel populația întregului regat-imperiu al lui Burebista la circa un milion de oameni. Dacă reținem însă că pentru el imperiul lui Burebista se întindea din Boemia (Cehia) până la Marea Adriatică, Balcani, Marea Neagră și Nistru, și că din acel milion tot el evalua populația Pannoniei la o jumătate de milion, asta arată cât de rarefiată trebuie să fi fost populația prin campiile Bărăganului și ale Moldovei, chiar potrivit lui Pârvan (asta pentru cei care refuză să accepte latinizarea dacilor, imaginându-și că acolo trăiau milioane de oameni).

La fel, Pârvan preia serios si atribuie măreție titlurilor de “regi”, “basilei”, cu care sunt împopoțonați la antici micii despoți pomeniți in texte, prin Dobrogea sau Baragan, uitând că încă de la Homer orice staroste, orice șef al unui cătun era numit “basileu”. La fel cum, in vremurile noastre, in lumea musulmană, căpetenia unui amărât sat de cateva colibe din Afganistan poartă titlul de “malik”: rege. Tot asa, la cucerirea Caucazului de către ruși, fiecare sat si fiecare vale din ceea ce numim Daghestan avea in fruntea adunării sătești cate un “malik” sau un “sultan” (fiecare târg vorbind limba lui, cum vom vedea mai departe). Prudența cea mai elementară ar trebui sa fie permanent prezentă atunci cand se interpretează textele antice.

Sa vedem cum funcționează metoda de interpretare a lui Pârvan. Să luăm de pildă expediția lui Alexandru Macedon împotriva geților de pe Dunăre. (Pârvan, p. 35)

Ptolemaeus Lagi spune că tânărul Alexandru, care era la începutul campaniilor sale, trece Dunărea noaptea, cu 1.500 de călăreți si 4.000 de pedestrași, rechiziționand bărci locale monoxile (scobite într-un singur trunchi de copac). Trece neobservat “pe unde erau lanuri înalte de grâu, ca să nu poată fi văzuți”.

Pârvan nu pune o secunda la îndoiala narațiunea, fără să calculeze câte sute, sau chiar mii, de bărci monoxile (în care nu pot sta decât 2-3 oameni) rechiziționate ar fi trebuit pentru a trece Dunărea într-o noapte 4.000 de soldați de infanterie înarmați si încă 1.500 de călăreți cu cai cu tot, sau câte zile ar fi luat ca sa treacă toți cu bărci puține. Mersul prin lan de grâu, neobservați, al unei asemenea mase de oameni, i se pare de asemenea verosimil.

Geții fug in pustietate, abandonandu-si “orașul”. Alexandru ia prada din oraș, pe care il distruge din temelii. Toată lumea se întoarce peste Dunăre, “sănătoși si teferi”.

Concluzia lui Pârvan dupa lectura a ceea ce, pentru un cititor neutru, ar fi simpla descriere a unei mici operațiuni de tâlhărie asupra unui sătuc: “Prin urmare, geții din stanga Dunării sunt o națiune numeroasă și bogată, de la care Alexandru poate ridica o însemnată pradă, după cucerirea numai a uneia singure dintre cetățile lor”. (P. 35)

Nimic in naiva narațiune antică nu justifică asemenea concluzii extravagante, dar Pârvan continuă: “Întinsele lanuri de grâu de care vorbește Ptolemaeus sunt o dovadă de bogăția regiunii.”

Că, atunci cand se pomenea de daci si geți, era vorba doar de denumiri generice o arată si faptul că Pârvan însuși amintește expediția generalului bizantin Priscus, la sfârșitul secolului VI dupa Hristos, împotriva slavilor din Bărăgan, slavi pe care acesta îi numește, potrivit tradiției istorice grecești, “geți”. Pârvan nu uită însă să precizeze acolo că generalul bizantin înțelegea prin  “geți” slavii din Bărăgan, așezați acolo inainte de a trece Dunarea pentru a se instala in Balcani.

Invers, de foarte multe ori, acolo unde textele antice spun “scitic” sau “sarmatic”, Pârvan înlocuiește prin “getic”, inclusiv in citate din Ovidiu. Unde spune acesta, in Triste, “ducunt Sarmatici barbara plaustra boves”, Pârvan completează: “Fapt e însă ca că nici boii nu sunt “sarmatici”, cum nici caii din câmpia munteană nu sunt “scythici”…”. Pârvan îi face așadar getici deși textul spune sarmatici.

Pârvan poate pe o singură pagină să vorbească despre “puternica nație a geților” și despre “unitatea geților” (inventate de el) și să menționeze în același timp că ceea ce sunt azi Moldova și Basarabia erau “o nenorocită via gentium”, un “drum al popoarelor” și că Strabon scria: “s-au amestecat neamurile acestea (sciții și sarmații) precum și bastarnii cu tracii —e drept, mai mult cu cei de dincolo de Istru (cu geții, precizează Pârvan), dar și cu cei de dincoace—; iar cu aceștia (tracii) s-au amestecat și neamurile celtice: boii și scordiscii și tauriscii”. Toate aceste nume sunt, desigur, doar etichete vagi în mintea lui Strabon, din care însă Pârvan face “puternica nație a geților”.

Apoi, o mare eroare a lui Pârvan, perpetuată pana azi, este aceea de a atribui un caracter etnolingvistic unitar unei aparente continuități culturale. Arheologii, chiar extrem de competenți in domeniul lor,  comit deseri eroarea de de a considera că o uniformitate culturală, sa zicem extinderea geografică a unui anume tip de ceramică, sau de ritual funerar, implică uniformitate etnică sau lingvistică. Realitatea etno-lingvistică încă accesibilă are trebui să le arate amploarea erorii. Oalele, armele, decorațiunile circulă. Astfel, in Caucaz, uniformitatea culturală este frapantă si asa a fost încă de la primele contacte ale nord-caucazienilor cu rușii: același tip de îmbrăcăminte, aceeași hrană, aceleași arme, aceleași legi ale vendettei, de la o comunitate etnică la alta, indiferent că e vorba de creștini, musulmani sau animiști, ceceni, georgieni, cerchezi sau lezghini. Fărâmițarea etnică și lingvistică a Caucazului este însă totală, ajungându-se la cazuri extreme, precum în Daghestan, unde fiecare vale vorbește o altă limbă și unde, la o populație de două milioane de oameni sunt recenzate și astăzi oficial 26 de limbi distincte, fiecare cu dialectele ei!… limbi locale, indigene, fără a le socoti pe cele turcice sau iraniene de la câmpie, sau rusa sosită recent.

Cultura caucazienilor a fost însă întotdeauna unică, comună, în ciuda diversității lingvistice, o cultură a muntenilor, adoptată nu numai de orice popor care venea acolo adus de istorie, precum osetii iranieni, sau evreii tot de limbă iraniană (tat) si numiti “evrei de la munte”, dar portul caucazienilor, ținuta războinică cu căciula de blană si tunica cu cartușieră în diagonală a fost adoptat și de cazacii rusofoni (costumul cazacilor ruși și ucraineni nu e altceva decat ținuta obișnuită caucaziană) sau de mongolii budiști kalmîci, instalați pe malul mării Caspice între Daghestan si Volga (Astrahan).

Un arheolog al viitorului, sau unul lipsit de cunoștințe lingvistice, ar deduce că acolo, în Caucaz, se întindea un popor măreț cu o limbă unică, cand de fapt, in ciuda uniformității aparente a hainelor si oalelor, nenumăratele triburi de acolo, fiecare cu limba lui, s-au războit și hăcuit între ele fara milă încă din noaptea timpului. (Este comic și revelator că până și acolo unde un text antic, cel al lui Tacit (Hist. I 2) spune că dacii se razboiau între ei și că erau “vestiți pentru măcelurile reciproce” — nobilitatus cladibus mutuis Dacus—, Pârvan sucește textul spunând că acele masacre mutuis: “erau “reciproce” firește cu Roma, nu între ei” (p. 62).)

Exact așa a funcționat (voit sau nu) eroarea arheologilor de la Pârvan încoace, care din câteva oale si vârfuri de săgeți reconstituie o cultură și o civilizație a “geților”, ca să nu mai vorbim de derivele unei Marija Gimbutas, care inventase o întreagă cultură a “kurganelor”, pe care o atribuia unei populații unice (și pe care dacopații o atribuie tot “strămoșilor noștri”).

Invers, se poate întâmpla ca o populație sa prezinte trăsături total diferite de la o zonă la alta, cum o vedem în cazul etruscilor din Italia, dar să vorbească o singură limbă în ciuda diversității culturale. Știm că e vorba de o singură populație, pentru ca din fericire etruscii scriau, ba chiar, prin romani, supușii si elevii lor, apoi cuceritorii lor, folosim literele lor chiar și astăzi: alfabetul pe care îl numim latin este de fapt cel etrusc.  Chiar dacă nu înțelegem limba etruscă, uniformitatea inscripțiilor ne arată limpede că e vorba de o populație unică in regiunea care și azi poartă numele lor: Toscana (de la Etruscana). Cu toate astea, unii din ei ardeau morții si le ingropau cenușa in urne de ceramică sigilate, pe când alții păstrau trupurile intacte in cavouri elaborate care imitau locuințe terestre, și asta în aceeași perioadă istorică. Dacă nu am avea inscripțiile la dispoziție, am fi tentați să credem ca era vorba de populații total diferite.

Arheologii nu au însă această prudență elementară si sunt capabili să inventeze o cultură anume (ba chiar și o conștiință etnică) pe baza unui tip de ceramică, a unor vârfuri de săgeată, sau pentru un  drapel cu lup sau dragon, desi experiența si bunul simț le arată cum se propagă modele chiar și astăzi.

Mărturia hărților și a toponimiei: -dave și -deve

In romanul lui Evelyn Waugh Scoop (de unde ne-a rămas termenul de scoop care desemnează obsesia jurnalistică pentru o exclusivitate, imaginară sau nu) ziariștii trimiși să “acopere” războiul din Etiopia se duc să caute localitatea Laku, intr-un loc îndepărtat unde nu se găsește de fapt nimic, totul pornind de la o neînțelegere, după ce unul din ei întrebase un localnic cum se numește locul acela pe hartă și dacă e vreun oraș acolo, iar omul răspunsese: Laku ( = “Nu știu”).

Cam la fel a putut să se întâmple cu toate davele daco-geților. Lăsând la o parte orice prudență, istoricii de azi au presupus că ținuturile locuite de daco-geți se întindeau peste tot pe unde, pe hărțile vechi sau in ceea ce ne-a ramas de la Ptolemeu, găsim nume de localități terminate in –dava sau –deva. Nimic nu ne spune însă dacă nu cumva, precum in povestea satirică a lui Evelyn Waugh, cartograful (pe care putem să-l numim convențional Ptolemeu) nu a numit toate acele localități astfel doar pentru ca așa i le înșira informatorul său presupus a cunoaște respectivele regiuni. Terminația –dava ar putea arăta, pur si simplu, că așezările dintr-o parte anume a hărții au fost numite de un singur informator și că dava (sau deva) însemna “sat” sau “așezare” pe limba aceluia, dar nimic nu ne garantează că triburile care locuiau acolo își numeau ele însele gruparea de colibe așa cum le găsim pe harta unui grec. Să ne amintim cum au botezat colonii francezi si belgieni târgurile din Congo cu nume precum Elisabethville, Stanleyville, Leopoldville și Brazzaville, fără ca –ville să aibă vreun sens in limbile localnicilor.

Acele davae, în realitate, sunt doar un indiciu clar că informatorii cartografului numeau dava orice așezare, nu însă și că localnicii din îndepărtatele ținuturi le numeau așa.

Și, în sfârșit, Pârvan își presară textul, altminteri serios si erudit, cu remarci care caută cu orice preț să arate o continuitate, precum: “cu toată vitejia si biruințele lor, geții, ca și urmașii lor românii, nu se îmbată de izbânzile avute, ci sunt mai bucuroși sa cadă la înțelegere cu dușmanul” (p. 41); sau: “Geto-dacii au fost un popor de țărani: așezați, statornici, supuși și cu frică de Zeul lor, amărâți de vecini cu nesfărșite războaie și prădăciuni, totuși veseli si glumeți la vreme de pace, dar mânioși și cruzi numai la război.”

Cum se vede, arheologii si istoricii încă mai caută Laku și Davae.

—