—–
De ce nu este posibil ca latina sa fi evoluat din româna, iar nu invers, cum ne spune lingvistica?
Desi efortul de a demonta dementa teorie pare, pentru oamenii de bun simt, la fel de aberant ca si teoria insăși, in realitate lucrurile încep sa devină serioase. E drept, toate argumentele dacopaților, fără excepție, sint naive, ridicole, sau simplu – stupide. Ele trebuie insa demontate, unul cate unul, pentru că aceasta aberatie incepe sa fie luată in serios in presa mainstream, cum am văzut-o mai ieri cu un mare articol in EVZ si nu vrem ca mâine sa ajungă in manualele de școală, nici măcar in cele ” alternative”.
Una din cele mai simple demonstratii lingvistice este cea a evoluției limbilor romane din latină. Demonstrația e practic algebrică.
Astfel din latinismele (la acuzativ) :
Latină Română Italiană Franceză Spaniolă
—
Lactem Lapte Latte Lait Leche
Noctem Noapte Notte Nuit Noche
Octo Opt Otto Huit Ocho
Ce s-a întâmplat aici? Grupul consonantic latinesc -ct- a evoluat fonetic diferit in diferitele dialectele care au devenit limbi: -pt- in română, -tt- in italiană, -ch- [adică : -ci-] in spaniolă. Nici unul din acest grupuri secundare nu ar putea evolua fonetic invers spre -pt-… Mai mult, evoluția in româna s-a facut in paralel cu cea din albaneză, limba semi-latinizata, cum o arat in studiul de mai jos… Asa se face ca latinescul coxa a dat mai întâi in româna veche si in albaneza veche *copsa, care l-a rândul ei s-a diftongat in română: coapsă, in vreme ce in albaneza evoluția a mers si mai departe, p devenind f: kofshë, precum lui preot îi corespunde in albaneza prift (ambele de la presbyt)..
Unii termeni romanesti sînt latinisme atat de erodate, încât a presupune o evoluție inversă este nu doar imposibil, dar si ilogic. Astfel: sat (in româna veche fsat, asa cum in albaneza avem fshat, cu acelasi sens) vine de la fossatum, logic daca ne gândim ca satele aveau un șanț de apărare : fossa… Or romana nu a posedat niciodata un termen fossa, de la care sa vina sat…
Dar mai ales, trebuie avuta in vedere inrudirea subterana cu albaneza, subiectul studiului de mai jos.
Romana se inrudeste cu albaneza intr-o masura mult mai mare decit o accepta traditional linvistica si istoriografia din Romania. Ceea ce nu s-a spus inca pina acum este ca fondul latin al celor doua limbi, la origine surori, este identic si ca procesul latinizarii lor a fost simultan, urmand acelasi mecanism.
Rezumat al studiului pe care l-am publicat in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucuresti, Nemira, 2001 si pe care sint pe cale de a-l extinde, cu o argumentatie mult mai dezvoltata.
———————————
“Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne”
Cum se explică că numele de localităţi, chiar din munţii unde se pretinde că am stat un şir de veacuri, sunt de origine străină şi mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvînt, o mulţime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor nostri?
(PANU 1910, vol. II, p.10)
Lingvistica este unul din instrumentele esenţiale ale istoriei religiilor, culturii şi mentalitaţilor. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generaţii de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist in sensul concret de “persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare şi legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-şi sprijini afirmaţiile, aşa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare şi mai necontroversate în acea vreme. Astăzi, în schimb, ele pot fi uşor contestate în concluzia lor, aşa cum e contestată acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului “tripartit”, teoria trifuncţionalităţii societăţii indo-europene primitive.
Ca lingvist amator, Eliade era “angajat”. Abordînd episodic chestiunea originii limbii române, el a continuat acel misticism lingvistic şi cultural ce impregnează texte precum Destinul culturii româneşti, din 1953 (reluat în ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului şi implicit a limbii române sub aspectul unei fatalităţi şi al unui tot organic, ca o tragedie asumată de români şi, din nenorocire, ignorată de restul lumii: “Puţine neamuri se pot mîndri (sic!) că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80, discursul despre “limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (VERDERY 1994, p. 299).
Sigur, e mai comod să scrii că limba şi cultura română au o “dimensiune orphică şi zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) şi să practici ceea ce ar putea fi numit o “etnolingvistică” patriotică şi izolaţionistă, decît să studiezi, fără prejudecăţi politice sau culturale, relaţiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării şi care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relaţiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviştii români, care reduc în mod tradiţional înrudirea la una pur lexicală şi încă şi acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorinţa de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd daca, şi indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularităţile ilirei şi ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.
Pentru lingviştii români de ieri şi de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor şi specialiştilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea “patriotismul greu de consecinţe” (CULIANU 1995, p. 169). Si, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singuri sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, “îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).
În realitate, relatiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviştii şi istoricii români. Discursul dominant rămîne însă şi astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un “miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: “se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un “miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergenţă, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara şi macedoneana –limbi slave– au trecut prin acelaşi proces. Româna şi albaneza nu sînt aşadar singure în această situaţie. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, şi într-o mai mică măsură sîrba şi greaca modernă ceea ce a fost numit o “uniune lingvistică”, sau “uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviştii Weigand şi Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepţii, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de “uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română şi celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviştii locali le-au respins prin argumente care în concepţia “clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: “româna nu se diferenţiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăşi” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de “convergenţă” a limbilor. Trubeţkoi propusese deja această teorie a convergenţei, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).
Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică , al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depăşeşte cantitativ pe cel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei şi a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna şi albaneza, cît şi macedoneana şi bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală şi sistemul pronominal al limbii române sînt de provenienţă latină, ceea ce nu este cazul în albaneză şi cu atît mai puţin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce priveşte sintaxa şi structura frazei, româna, albaneza şi macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte “moştenite din substratul comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei şi albanezei.
Sigur, unii termeni proveniţi din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decît prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulţi termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină iniţială: alb. lepur, din lepor, -em, faţă de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, faţă de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, faţă de rom. sat (vezi însă “în pădurea sfîntă a ta şi în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).
De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituţii şi concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar şi atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alţi termeni pe care îi credem româneşti sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.
Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parţial. (Trubeţkoi o numea, de altfel, o limbă “semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBETKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deşi masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal şi structura verbului.
Discuţia, de un secol şi jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, şi pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna şi albaneza, mai sînt unite şi prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul “Cuvinte romanice comune albanezei şi românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste “cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conţine cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît şi în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepţia lui aer, aur şi argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorinţa de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir şi că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă şi o listă de termeni “autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alţii prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferenţele în fonetism au nevoie de unele explicaţii. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenţi în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alţii, “fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde=gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei şi albanezei la “vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include şi căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/Să zbor pe minunatele înălțimi. Esad Mekuli in PODRIMJA şi HAMITI 1979)
Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei şi albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asmenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, convieţuirea celor două popoare de agricultori şi păstori seminomazi a continuat şi după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înţelese.
Concordanţele fonologice
Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică şi culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluţie fonetică divergentă, evoluţie care aminteşte ceea ce s-a întîmplat în spaţiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei şi portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariţia unui ş în portugheză înainte de t sau p, sau în poziţie finală, faţă de s în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondenţă automată sh (ş) albanez – s românesc, precum în shigjetë : săgeată; shkallë: scară; shëndét: sănătate; short: soartă; shtrat: strat; ngushtë: îngust; trisht: trist; kreshtë: creastă, etc.
În notarea grafică –pur convențională şi relativ recentă– a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivati din latină: armë: armă; pulpë: pulpă; turmë: turmă, cît şi în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: pungă. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în “cireadă”: qepë-ceapă (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; aşa se face că slavonismul pola dă polë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunţe identic, dar care în română au cunoscut aceeaşi diftongare: pemë: poamă, etc.; pemë desemnează însă, în acelaşi timp, şi pomul, arborele fructifer, fiind simultan pom şi poamă: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română şi -f- în albaneză: luftë : luptă; luftëtar: luptător; kofshë: coapsă. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: cer; fill: fir, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
Reconstituind corespondenţele fonetice şi etimologice, putem determina în acelaşi timp care sînt termenii împrumutaţi de română din albaneză, şi care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, “mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmaţiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice româneşti, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziţie intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë>barză; despre trecerea lui -ll din modhullë la -r din mazăre vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniţi dintr-un vechi fond comun, unui dh- albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d-, ex.: shurdh : surd; gardh: gard.
Odată stabilite aceste corespondenţe, unitatea lexicală iniţială dintre română şi albaneză devine imediat vizibilă şi uşor de reconstituit: qjell: cer, shigjetë: săgeată, shkallë : scară. Më pëlqen muzika: îmi place muzica, etc. Verë şi pranverë (vară şi primăvară), fshat şi qytét (sat şi cetate), katund şi kolibe (cătun şi colibă, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă şi numele populare ale lunilor, de ex. scurtul (februarie)~shkurt, sau cireşar (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, “în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicţionarele româneµti ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde, gaură, ne va arăta pe dată etimologia).
Concordanţe lexicale
Concordanţe lexicale între română si albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieţii sociale şi economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele şi fenomenele naturale:
korb: corb; fashë: faşă; faqe: față; mort: moarte; kreshtë: creastă; mëngë: mînecă; mërqinje: mărăcine; mështeknë: mesteacăn; mashkull : mascur; eshkë: iască; rrotë: roată; shkëndije: scînteie; shesh: şes; shëndét: sănătate; shkallë: scară; shkencë: ştiinţă (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);
paqe: pace; ligj: lege; gjyukatë: judecată (v. giudecată); kryq: cruce; ushtrí-ushtria: oştire-oştirea; shigjetë: săgeată; shigjetàr: săgetător (arcaş);
kalë: cal; peshk, pl. peshq: peşte, pl. peşti; paret: perete; pulpë: pulpă; turmë: turmă; shekull: secul, secol; qendër: centru;
Verbe: shkëmbej: a schimba; mërmërij: a murmura; shkruaj: a scrie; tradhtí: a trăda (de aici: tradhtár: trădător).
Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ Ce caută acuma?, altfel zis: Ce mai vrea? Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înţelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulţi termeni albanezi prezenţi în română au trebuit, de la o vreme, proptiţi prin alţi termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor iniţial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză “singur”, a fost întărit în “singur cuc”; în expresia ghiuj bătrîn, om în vîrstă şi ramolit, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic. “Ghiuj bătrîn” a fost format prin acelaµi procedeu protetic ca şi “moş bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în româneşte: de la verbul rras: a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva, avem în română “plin (umplut) ras”. Expresia “a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, a cădea, care e rënë, căzut.
În cazul lui minte – alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: a-şi pierde minţile: luaj mendsh; a tine minte: mbaj mend; om cu minte: njeri me mend; a-şi aduna minţile: mbledh (litt. a împleti) mend.
În alte situaţii, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză şi română, cf. kryq, pl. kryqe: cruce, pl.cruci. În albaneză kryq poate fi însă şi un adverb, însemnînd “în cruce”, “încrucişat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii munteneşti: “li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).
În sfîrşit, există şi o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, toamnă, a dat în română “veşted”, “a se veşteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forţată: *vescidus, din vescus.
Foarte multe corespondenţe există între română şi dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul oraşului Vlora şi spre graniţa cu Grecia: ex. qimitér: cimitir. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei şi în Kosovo.) Este revelator şi faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia şi în partea de sud-est a Macedoniei. Tot aşa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradiţional.
Albaneza şi româna mai sînt înrudite şi printr-un lung şir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinităţii, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului şi religiilor vechi din România. Aşa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiţia filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, şi în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt şi care desemnează un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ (zănatic), în albaneză el păstrează o valoare şi o funcţionalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deţinut prin aceeaşi investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.
Tot aşa, ELIADE 1970 conţine un întreg capitol despre Dragoş şi vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărţit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll (l dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r românesc (caelum>qjell=cer, scala>shkallë=scară, etc., ergo: bubalus>buall=bour). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni şi albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuație buall=bour. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care ţăranii români îl adresează exclusiv vitelor: “Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat şi trasformat, printr-o etimologie populară, în boală, vagă insultă aruncată unei vite de tracţiune chiar şi atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.
“Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne.”
Stăpîn e, ca şi vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviştii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. In macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne şi cu albaneza, stopan are sensurile de 1.proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soţ. Adjectivul stopanski înseamnă economic, de economie, gospodăresc. Stopanstvo este în macedoneană economia în general, chiar şi economia naţională. In albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un brînzar, omul care face brînza la stînă. Stim cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schiţate mai sus, grupul consonantic iniţial st- a evoluat istoric în albaneză spre şt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intraţi in mod identic, din latină, atît în albaneză cît şi în română: alb. shtat, rom. stat; alb. shtrat, rom. strat (aici pînă şi pluralul fiind identic: shtretër-straturi); alb. shtremb, rom. strîmb; alb. shtrëngoj, rom. a strînge; alb. shtupoj, rom. a (a)stupa; alb. shtrigë (vrăjitoare), rom. strigă. (Cum era de aşteptat, toţi aceşti termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsaţi de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evolutia fonetică a lui st initial spre şt avut loc chiar şi în termenii pe care româna şi albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. stîrc, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. sterp.
O evoluţie identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. spadă; alb. shpirt, rom. spirit; alb. shpuzë, rom. spuză; alb. shpëlaj, rom. a spăla. (Acestui verb i se sugerează în dicţionare o etimologie şubredă, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei convieţuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)
Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie iniţială, dintre sh (ş) albanez şi s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ştăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, sau din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.
Albaneza deţine un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, casă. Faptul ca forma veche – şi aşteptata- a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de catre neo-grecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, si care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui s inițial spre ş. In virtutea legilor foneticii si a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decît de la acest vechi *stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminaţie -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, “în casă”.
Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezeşte uşor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relaţia strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei şi cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum şi asupra slugilor şi a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele şi sluga se adresau cu toţii stăpînului casei cu acelaşi termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. domus>dominus), numele “slugii”, al “servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus>dominus-domesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós (servitor), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, “casnic”, de la shtëpi, “casă”, cu sufixul de apartenenţă -ak, precum în romak (roman, de la Roma). Este limpede că *shtëpan/stăpîn în fața lui shtëpiak/servitor nu este altceva decît ceea ce e dominus în faţa lui domesticus.
Stăpîn se arată aşadar a fi unul din numeroşii termeni comuni românei şi albanezei şi care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu=stăpînesc), iar o asemenea asimetrie între română şi aromână nu poate să nu suscite unele interogaţii, dat fiind că se consideră îndeobşte că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.
Cuvînt
Ceea ce ştim despre evoluţia limbii şi a societății româneşti nu ne ajută cîtuşi de puţin să înţelegem saltul semantic de la latinescul conventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de cuvînt în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine ştie ce explicații şubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezeşte pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuvent-cuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă institiţie albaneză, care a funcţionat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. “Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ţinea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de “adunare”, s-a trecut la cel de “discuţie în comun”, “dezbatere”, şi, în cele din urmă, “vorbă”, “cuvînt”. Termenul şi-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, adunare, a evoluat în Balcani în sensul de “cuvînt”, “vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, “cuvînt”, “discurs”, “adunare”, zboruva, “a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, adunare, în zbor, cuvînt, sub influenţa kuvënd-cuvîntului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat şi zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, “vorbesc”, “a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.
Româna nord-dunăreană are la rîndul său a sporovăi, prezentat în dicţionare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, “probabil contaminare între a spori şi a ciorovăi” (sic!). A sporovăi nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, “a vorbi”. Mai mult, derivaţiile din kuvënd/cuvînt sînt paralele în română şi în albaneză: kuvendój=a cuvînta, kuvendár=cuvîntător. Înainte de a fi un exemplu de latinitate şi de “miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale convieţuirii strînse a românilor în acelaşi spaţiu cu albanezii şi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.
A se perinda
Tradițional, se consideră că etimologia lui “a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Paluzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic şi semantic. Cuvintele derivate etimologic din rînd nu îşi deschid vocala: î rămîne î, ca în a rîndui, rînduială, etc, şi nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. rend) să fi dat -rind-. Etimologia tradiţională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca şi cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicţionare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rînd. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci pre rînd, cum scrie Miron Costin.
In schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de “declin”, sau de “apus” în toate înţelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, apusul soarelui. Perëndim mai înseamnă apoi şi “Apusul”, sau ” Occidentul ” geografic. Perëndúar este ceva care s-a dus, sau a dispărut: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, aşa cum şi în română se spune despre timp că “se perindă”. Dar, şi mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, zeu, perëndía, zeiţă).
Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de “a merge prin multe locuri”, “a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe “a hălădui”, “a cutreiera” pe ultimul loc şi punîndu-l mai în faţă pe “a trece”, sau “a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu şi numai prin analogie cu pe rînd.
În latina imperiului decăzut, “a merge prin multe locuri”, “a hălădui”, “a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. In portugheză şi în catalană, divagar nu însemnă altceva decît “a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de “a se îndepărta de subiect într-o conversaţie”, “a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu). In română, termenul divagare lipseşte însă. El a fost înlocuit cu altele, de formaţie locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raţionat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd că di-vagare este de fapt diva-gare şi că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiţă? Că doar diva, care le părea a intra în compoziţia lui divagare însemna “zeiţă”, ceea ce i-a făcut pe strămoşii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, “soarele a-sfinţeşte”, i.e. devine sfînt (SANDFELD 1930, p. 67).
Creier
Evoluţia fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivaţie ar fi produs în română ceva precum “celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, capete (de la krye, cap). (Cf. “Ishin afro dy mijë krerë./Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că şi în română era iniţial un plural o ştim de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul iniţial de “cap” sau “vîrf”: cf. “în creierii munţilor”.
Semantic, e revelator şi faptul că atît în albaneză cît şi în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are şi sensul de ” început “, ” sursă “, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de “sfîrşit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.
në krye të gjashtë muajv : la capătul a şase luni, adică după şase luni
në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei
Si aici, apropierea între română şi albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înţeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.
False plurale, false etimologii
În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrşind în -q, pronunţat -ci, care au fost luaţi în română drept forme de plural: ex. kopaq, ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În anumite dialecte româneşti se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: “luă zmeul un copaci”, “d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinereţe fără bătrîneţe), “Copaciul subt care se adumbrise era măreţ” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.
“Brad” oferă un alt exemplu de evoluţie a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că “brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui “brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi aşteptat mai degrabă la “brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-gard, surdh-surd). Ciudăţenia este însă numai aparentă şi se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, brazii, ne indică originea numelor unor localităţi alpine din România care se numesc “Breaza”, i.e. “locul cu brazi”, sau, spre Maramureş, vîrful Breaza şi Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular “brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, “brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut şi diftongarea proprie limbii române.
Cazul nu e rar, şi multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Foarte multe denumiri de localităţi alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, piatră. Nemira, numele unui masiv din Carpaţii Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, Piscurile Blestemate (pisc e dat în dicţionarele româneµti ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o poiană alpină). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămureşte prin albanezul mal, munte (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot aşa, numele munților Carpaţi nu se explică decît prin albaneză: karpë = piatră, ceea ce sugerează în acelaşi timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: om, bărbat. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru “femeie”, pe care lingviµtii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic “boiereasă”, întrucît “în ţara Oltului ţăranii au fost înnobilaţi, adică făcuţi «boieri» (sic! CAZACU, B. µi R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei şi albanezei şi care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creaţi termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=bun), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, regină, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).
Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relaţiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviştii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înşişi nu credeau. Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular şi argotic, care se traduce prin “gratis”, sau ceva obţinut “prin înşelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e “a trage chiulul”. Este numai o supoziţie, pentru că, în acelaşi timp, atît chiul cît şi qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul külahçi, care desemnează un trickster, un scamator, cuvînt preluat în română sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondența chiul-qyl se verifică prin echivalenţe fonetice similare: unui c- arhaic în poziţie iniţială îi corespunde deseori în albaneză, chiar şi în multe latinisme, q-, pronunțat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. cîine-alb. qen, rom. căprior (de la acoperiş) – alb. qepër, rom. car-alb. qerre. Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent şi secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl şi a lui chiul mai e dovedită şi prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză şi în română: qyp=chiup, din tc. küp, deci qyl=chiul.
Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediţia sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deşi fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, ediţiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 şi cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol şi inexistent frantuzism: [tirer au] cul!
Foarte
În dialectul gheg din nordul Albaniei şi din Kosovo fort, foarte, se foloseşte exact ca în română. Aµa se face că în zona oraşului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: foarte bine, iar comparativul de la mir este ma i mir: mai bine, şi tot aşa ma i shkurt: mai scurt, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. “este foarte repede”. În acea regiune, sat nu se spunea altfel decît katun iar calul, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot aşa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în româneşte cai, dar albanezul merge şi el kaluar, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës:călăreţ. Si, în sfîrşit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturaţi.
Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului sumă: (din lat. summa). Ca si sumă în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu mult. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărţi răspunde afirmativ: “shumë harta”. Sau:
“– Është shumë larg? / – Este foarte departe?
– Besoj një orë me karrocë. / – Cred că o oră cu căruța.”
(KADARE 1990, p. 43)
Eu unul/eu una
Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, eu. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu ună), unde un termen valah întăreşte unul albanez, precum în ghiuj bătrîn, sau tot aşa cum persoana întîia a verbului a avea, am, a fost calchiată după albanezul kam, eu am. Lingviştii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminaţia -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.
A canoni
A canoni, sau a canuni, “a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică şi istorică, întrucît, deşi proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puţin limpede despre ce fel de canon, sau lege, ar putea fi vorba. E ştiut în schimb că viaţa albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor şi pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanţa Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrşitoare, el acoperea toate aspectele vieţii sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, şi odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era şi numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, a crede, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană româneşti dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, mioară, oiţă), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).
Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deşidera (a dori) în faţa căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj. Un exerciţiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului “rostirii româneşti”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală şi filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenţi din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogăţit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziţie întru, alb.: ndër (tot de la intro). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtă în, albaneza îl foloseşte şi astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: la munte, aşa cum Neculce putea spune “fost-au bisericuţe de lemn întru acel deluşor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri “întru reuşeşte să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă şi o explicaţie fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicţionarele îl dau ca provenind dintr-un greoi şi neatestat latinesc in-de-retro.
Rost, care dă chiar titlul cărţii lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuinţat de multe ori în mod identic: siç është rasti: cum este rostul, cum e cazul; në rast luftë: în caz de luptă, dacă e rost de luptă; në rast nevoje: la un rost de nevoie, eventual, etc.
În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci “cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt grecisme prezente şi în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulţumit de fundaţiile casei, themel i shëndoshë/temelie sănătoasă. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de “colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru “munte”, “pădure”, uneori şi “mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de “munte”, pe cînd “mal”, ca în “malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar şi germanului Berg, munte. Latinescul tardiv paludem, din palus, mlaştină, a dat în română şi în albaneză pădure/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat şi cu*liber> lirë, etc.).
Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei şi albanezei nu provin din viaţa păstorească, aşa cum ne-am fi putut aştepta, ci din cotidianul ţăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la convieţuirea, nerecunoscută de lingvişti, a celor două popoare.
Întreaga terminologie românească a nunţii este moştenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar şi atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk=cuscru; nun=nun, naş; nunë= nună; mire vine dintr-o expresie care conţinea albanezul mirë=bun,de unde mir-easă, cu aceeaşi feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă (femeie), de la alb. burrë=om, bărbat; martuar=a mărita; kurorë=cunună (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).
Tot aşa, o serie înreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent şi în slava macedoneană, dar şi unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, “mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: “Costantin-vodă cu îmă-sa şi cu fraţii săi”. Semnificaţia altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër, motra a devenit “soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este şi permutarea culorilor: verdhë=galben, pe cînd gjelbër=verde. De aici, expresia –inexplicabilă în română– care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e “verde la faţă”, altfel zis… galbenă! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este “a se face galben ca ceara de frică”.
Gata, a fi gata, a găti
Albaneza are adjectivul gati, care, ca şi corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste şi în expresii precum: “eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este a (se)găti, a împodobi. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaţilor şi care corespunde lui drepţi! Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiţi. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se găteşte. Bucătărie, la rîndul ei, pe care dicţionarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, gură, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, pîine. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstraţi într-o izolare totală sfîrşesc prin a pronunţa în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei şi albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, aşa cum de la peshk, peşte, avem în albaneză peshkatar, pescar. Ca un argument în plus, brutarul este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, cel care coace pîinea. Dar, termenul însuşi de brutar are o etimologie albaneză. Lingviştii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puţin folosit, cu sensul de “pîine neagră”. Atît brut, cît şi brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legaţi de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.
Vatră
Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), “cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizaţie precum vatră, moş, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză şi în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, foc, v. avest. atar foc, lat. *ater, negru, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, foc. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială -v. Stim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, şi care este limpede indo-european. Ex.: vesh, ureche, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, urechi, lit. ausìs, let. àuss, ureche. Dar, procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi şi verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creaţie; gheg vorfën= orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. Îl putem adăuga aici şi pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, aµa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar orb lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.
Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinităţii limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur şi simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: “Albanezul crede în engjëllj, în zana, şi a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell…etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CĂLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuşi, pînă şi o analiză sumară ne arată că instituţii şi concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.
=====
Despre ce știm de fapt despre limba traco-dacilor vezi și aici :
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/14/germisara-ce-stim-de-fapt-despre-limba-daco-getilor/
Despre biblia dacopaților, Dacia Preistorică a lui Densușianu, vezi aici :
Despre “dacopatie in general si ce stim despre lmba dacilor, mai multe in rubrica Dacopatie de pe blogul meu
Dacopatie
http://cabalinkabul.wordpress.com/category/dacopatie/
in special :
Dacia Metaistorică – argumentele unui om întreg la minte în folosul victimelor dacopaților…
-
In sfarsit, pe un ton mai amuzat, despre dacopatie la Muntele Athos :
http://www.europalibera.org/content/article/24325153.html
Despre celelalte tablete, cele “de la Sinaia” :
Documentarul fantasmagoric si manipulator despre daci care a facut atata vîlva poate fi vazut pe pagina de pe site-ul Neuer Weg care reia articolul meu :
—————-
BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
CAZACU, B. µi R. TODORAN, Lexicul dacoromân (trăsături specifice µi arii lexicale). Bucureµti: Ed. Didactică µi Pedagogică, 1965.
CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române. II ed. Bucureµti: Minerva, 1988.
CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureµti, Nemira, 1995.
ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. nouă București: Roza Vînturilor, 1992.
ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe orientale. Paris, Payot, 1970.
ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l’âge de la pierre aux mystères d’Eleusis. Paris, Payot, 1976.
ELIADE, Mircea, Profetism românesc, Bucureµti, Roza vînturilor, 1990.
KADARE, Ismail, Dosja H., Priµtina, Rilindja, 1990.
MACREA, D. Locul limbii române între limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universității din Bucureµti, 1971.
MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.
NOICA, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureµti, Humanitas, 1996.
PANU, George. Amintiri dela “Junimea” din Iaµi. Bucureµti, 1910.
PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediție îngrijită de Radu Florescu, Chișinău, 1992 (1926).
PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.
PODRIMJA, Ali și Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Priµtina: Rilindja, 1979.
RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. Bucureµti: Editura Academiei, 1970.
ROSETTI, Al. Istoria limbii române. Bucureµti: Editura pentru literatură, 1968.
SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.
TRUBEȚKOI, Nikolai Sergheevici. “Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.
VERDERY, Katherine. Compromis µi rezistență. Cultura română sub Ceauµescu. trad. Mona µi Sorin Antohi. Bucureµti: Humanitas, 1994.
VRACIU, Ariton. Limba daco-geților. Timișoara: Facla, 1980.
