În scurtul documentar produs de Netflix, “Three Songs for Benazir”, și aflat în competiție la Oscaruri anul acesta (documentar prost, de altfel, ba chiar in mod vizibil jucat, aranjat, pentru ca personajele să “dea bine”) auzim un termen în paștună care ne aruncă într-o întreagă aventură culturală indo-europeană: mina = amor, dragoste, echivalentul germanicului medieval minne.
Filmul (scurt, din fericire, 22 min.) urmărește un cuplu de tineri afgani, paștuni, într-un lagăr de refugiați în Pakistan. Este vorbit în paștună, în dialectul din sud, de la Kandahar, adevăratul grai al talibanilor, dialectul cu -Ș-, iar nu cel din nord, de la Kabul (în Afganistan) și Peshawar (în Pakistan), care e dialectul cu -H-, pahtun (deși în scurta secvență în care băiatul merge la cazarmă, chipurile ca să se înroleze, se vorbește în farsi).
În primul minut (în film, nu în trailerul de aici), la secunda 0.26″, putem auzi cum personajul masculin cântă în paștună: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există.
Sigur, chiar și mulți ne-lingviști știu că afganii nu sunt “arabi”, ci că vorbesc limbi iraniene, fiind așadar, lingvistic, verii noștri și la fel de indo-europeni pe cât sunt grecii, olandezii, italienii sau albanezii.
Principala limbă din Afganistan, alături de farsi, este paștuna, care însă nu e un dialect farsi, ci o limbă iraniană aparte, la fel de diferită de farsi (persana din Iran, Afganistan și Tadjikistan), pe cât e, să zicem, portugheza de română (în familia limbilor romane), sau islandeza de engleză (în familia limbilor germanice).
Prin izolarea ei istorică în munții Suleiman ai Afganistanului, paștuna a fost mai puțin afectată de araba adusă de islam decât s-a dovedit persana, o limbă astăzi profund arabizată la nivelul vocabularului. Altminteri, fondul iranian și indo-european fundamental e comun în paștună și farsi, de pildă, pentru a da un exemplu la îndemâna oricui: <apă> (aqua) este <obă> în paștună și <ab> în farsi, persană.
La fel, în fraza asta în paștună, pe care o auzim în film: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există, chiar și un profan într-ale lingvisticii va pricepe partea verbală: «na sta» = nu este. «Non est» în latină, «nuk është» în albaneză, не есть în rusă veche, οὐκ ἔστι (ouk esti) în greaca arhaică, etc, etc.
Fondul indo-european comun este uriaș, fundamental, așa că nu ne va mira că în paștună amorul, iubirea, “Love” se spune: “mina”, termen identic cu “minne” din germana medievală (unde, după Luther, a fost înlocuit cu Liebe).
“Minne” era amorul, dragostea, în germana Evului Mediu, și de acolo avem termenul de Minnesänger (minne-sänger), cântăreții (sänger) amorului (minne), trubadurii, menestrelii, primii versificatori demni de luați în seamă, precum acel Walther von der Vogelweide, sau suavul Hartmann von Aue.
Minnesänger în germană, minnezangers în olandeză, cântau minne, amorul cvasi-mistic.
مینه-sänger
Dar iată că <mine> sau <mina> se spune și până astăzi în paștuna din Afganistan, scris: مینه . Sau, cum zicea von der Vogelweide, “daz si da heizent minne” = “ceea ce ei numesc amor“.
Dar băiatul dintr-un lagăr de refugiați afgani undeva în Pakistan nu-și imaginează că atunci când spune “mina na sta” (nu există amor, minne nicht ist), vorbește aidoma triștilor menestreli Walther von der Vogelweide și Hartmann von Aue.
Sau, cum o spunea mare iranolog francez James Darmesteter (primul care a arătat că paștuna din Afganistan descinde în linie directă din limba din Zend Avesta lui Zarathustra, în vreme ce farsi din Iran coboară din persana de cancelarie a inscripțiilor cuneiforme ale lui Darius): e fascinant să vedem cum “triburile sălbatice din Khyber Pass, fanaticii musulmani din Munții Suleiman au păstrat pe buze graiul magilor antici ai lui Zoroastru”. (Chants populaires des Afghans, 1888)
.
