Am decis să traduc (din rusă și germană) și să comentez aici acest text al lui Nikolai Trubetzkoy, unul dintre cei mai mari lingviști care au trăit vreodată, despre « problema indo-europeană ». Trubetzkoy plasează leagănul limbilor indo-europene undeva în apropierea Caucazului, iar teoria lui coincide cu cea a unui arheolog cum este Colin Renfrew sau cu cea a lingviștilor Gamkrelidze și Ivanov (cf. bibliografie), care optau mai degrabă pentru sudul Caucazului și Anatolia.
Asta exclude cu totul teoria nejustificată lingvistic a plasării leagănului indo-europenilor în nordul Mării Negre și în Ucraina actuală (teoria kurganelor etc.).
Demonstrația lingvistică a lui Trubetzkoy, pe care încerc să o completez în continuarea textului, este foarte importantă, pentru că ne permite să excludem orice referire la genetică, ba chiar și la înșelătoarea arheologie, atât de des ideologizată. Lingvistica se ocupă de limbi, nu de biologie sau narațiuni istorice.
Prin acest scurt text pe care îl traduc aici, cu câteva comentarii, Trubetzkoy dă un cadru definitiv chestiunii genezei și localizării leagănului indo-europenei. Dacă am avea permanent prezent în minte un asemenea cadru teoretic de lucru nu am cădea în toate capcanele și derivele intelectuale, de la escrocheria din lingvistica contemporană care e teoria absurdă și neștiințifică numită Nostratism până la introducerea abuzivă a geneticii și biologiei în lingvistică. Nu există gene lingvistice, analizele ADN-ului scheletelor nu ne spun nimic. Oasele nu vorbesc.
Textul lui Trubetzkoy, intitulat « Gânduri despre problema indo-europeană » (Gedanken über das Indogermanenproblem) a apărut imediat după moartea lui, în 1939. Textul original, în rusă, păstrat în arhivele lui Roman Jakobson și publicat la Moscova în anii de glasnost (“Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” in Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987), are câteva mici diferențe de detaliu pe care le-am păstrat. Originalul rus va fi punctul de plecare în traducerea de aici, pe care am s-o sprijin, doar acolo unde apar mărunte divergențe, cu textul german publicat în 1939.
Trubetzkoy (1880-1938) a fost un savant autentic, altfel zis: excepțional de modest. Provenit dintr-o familie de mari prinți, creatorul fonologiei a trăit sărăcuț după ce a fugit din Rusia, imediat după lovitura de stat bolșevică din 1917, numită în mod convențional Revoluția rusă. Pierzând totul în emigrație, inclusiv toate manuscrisele, el a predat prin Sofia și Viena și a murit încă tânăr, opera sa, Principiile Fonologiei (Grundzüge der Phonologie) apărând postum.
A murit de la un atac de inimă, în Viena unde preda, persecutat de naziști ale căror teorii oficiale despre superioritatea ariană el le contesta (de unde și tonul în parte polemic al textului pe care îl traduc aici).
Trubetzkoy a fost și unul dintre fondatorii structuralismului, despre care am mai scris aici, împreună cu Roman Jakobson, tot rus emigrat. (Ca o paranteză, poate părea straniu că o minte atât de limpede ca Trubetzkoy și un nobil care a pierdut totul în fuga din Rusia lui Lenin să fi fost în același timp fondatorul în emigrație al teoriei Eurasianismului, atât de dragă azi ideologilor Kremlinului precum Dughin; am mai scris despre Eurasianism și cum i se datorează teoria lui Trubetzkoy.)
Ce fac aici e doar un prim pas spre sistematizarea teoriei Caucaz-Anatolia. Este un work in progress și va lua ceva vreme până la o formă publicabilă. Discuțiile de aici ar putea ajuta.
Detaliu de terminologie: Indogermanen sau Indo-Germanen nu sunt altceva decât Indo-Europeans, indo-europenii. Lingvistica germană le-a zis vreme de un secol Indogermanen. Asta nu trebuie să ne tulbure, din moment ce terminologia rămâne clară. Indogermanen = indo-europeni.
Gânduri despre problema indo-europeană
N.S. Trubetzkoy
Indo-europenii sunt acei oameni a căror limbă maternă aparține familiei de limbi indo-europene. Pornind de la această definiție, singura posibilă științific, rezultă că indo-european este un concept pur lingvistic, precum sintaxă, genitiv sau modificări fonetice etc. Există limbi indo-europene și există popoare care le vorbesc. Singurul lucru pe care acele popoare îl au în comun este acela că limbile lor aparțin aceleiași familii lingvistice.
Astăzi sunt multe popoare indo-europene și multe limbi indo-europene. Cercetând în urmă, găsim că la fel era situația și în trecut, în măsura în care privirea noastră poate pătrunde bezna veacurilor. Pe lângă strămoașele limbilor indo-europene vorbite astăzi, au mai existat în trecut și o serie întreagă de limbi indo-europene care au dispărut fără să lase urmași. Se presupune îndeobște că ar fi existat odinioară o așa-numită limbă proto-indo-europeană unică, din care se crede că ar coborî toate limbile indo-europene atestate. Această presupoziție e contrazisă de faptul că indiferent cât de departe privim în urmă în istorie, găsim întotdeauna o multitudine de popoare vorbind limbi indo-europene. Desigur, ideea unei proto-limbi indo-europene nu este cu totul neverosimilă, dar nu e necesară și ne putem foarte bine lipsi de ea.
Definiția unei „familii de limbi” nu cere neapărat ca toți membrii ei să derive dintr-o singură proto-limbă. Prin „familie de limbi” se înțelege un grup de limbi care, pe lângă obișnuitele similarități de structură, mai concordă și printr-o serie de „coincidențe materiale”, altfel zis o grupă de limbi în care o parte importantă a elementelor gramaticale și lexicale prezintă corespondențe fonetice regulate. Dar pentru explicarea regularității corespondențelor sonore nu trebuie să recurgem la ipoteza unei origini comune, deoarece o asemenea regularitate poate apărea și prin împrumuturile masive dintr-o limbă în alta. Astfel, în cele mai vechi împrumuturi în limbile vest-finice din slava (de est), consoanele sonore slave b, d, g corespund în finlandeză consoanelor scurte mute p, t, k. Consoanele surde slave p, t, kcorespund celor finice duble lungi pp, tt, kk; sunetul scurt slav ь – finlandezului i, sunetul slav ъ – finlandezului u (sau i, atunci când ъ survine după surde slave în poziție finală); slavului o – finlandezul a, slavului e – finlandezul ä ș.a.m.d. Ba chiar nici acordul în elementele de bază ale vocabularului și morfologiei nu dovedește o origine comună, deoarece în principiu toate elementele limbajului pot fi împrumutate, în special în stadiile arhaice ale dezvoltării, când elementele de bază ale lexicului trec deseori dintr-o limbă în alta.
La vremea lui, Paul Kretschmer (în a sa Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, Göttingen 1896) a subliniat cu justețe faptul că din punct de vedere lingvistic, diferența dintre înrudire și împrumut e doar una de cronologie. Recunoaștem ca împrumuturi acele cuvinte care au intrat în germanică din celtă sau italică și apoi din germanică în slavă după mutația consonantică din germanică prin aceea că ele nu se conformează unor corespondențe fonetice. De pildă, slavonul тынъ (gard, împrejmuire) este limpede împrumutat din germanicul tûnas (germ. Zaun, engl. town), deoarece în termenii comuni înrudiți etimologic germanicului t (germ. z, engl. t) trebuie să-i corespundă slavonul д (d) (cf. germ. zwei, engl. two, slav. дъвě, дъва; germ. zu, engl. to, slav. do; germ. zwingen, slav. dvigati (a mișca); germ. sitzen, engl. sit, slav. sedeti; germ. Zahl, slav. dolja, (parte, măsură); germ. zerren, engl. tear (v.), slav. дьрати, дира; germ. zergen, rusă дергать, etc.). Așa încât știm că тынъ e împrumutat, deoarece împrumutul a avut loc după trecerea, în germanică, de la d la t. Dacă împrumutul ar fi avut loc înainte de mutația consonantică din germanică, am fi avut în slavă *дынъ iar nu тынъ, iar atunci l-am fi considerat pe *дынъ ca fiind un „autentic” corespondent etimologic al germanului Zaun și al englezescului town. Dar până și termenul germanic care a fost sursa lui тынъpoate la rândul său să fi fost împrumutat din celtică (cf. termenul galic dunum în numele de așezări fortificate: Neviodunum, Mellodunum, Eburodunum, Uxellodunum etc.) Dar pentru că împrumutul a avut loc înainte de trecerea germanică a lui d la t, germanicul tûnas (germ. Zaun, engl. town) nu-și arată în nici un fel originea celtă și trebuie privit ca un „autentic” corespondent etimologic al celticului dûnum. Cuvintele care au urmat același proces înainte de mutația consonantică, pe de altă parte, sunt văzute ca aparținând fondului comun. Altfel zis, se atribuie „limbii proto-indo-europene” elementele care se întâlnesc în mai multe ramuri indo-europene și nu prezintă niciun indiciu al direcției împrumutului dintr-o limbă în alta. Același lucru se întâmplă și în alte familii de limbi.
Așa încât nu există niciun motiv pentru a presupune o proto-limbă indo-europeană omogenă din care ar descinde ramurile indo-europene individuale. Este la fel de plauzibil ca formele vechi ale branșelor indo-europene să fi fost inițial diferite una de alta, dar că de-a lungul timpului, prin contact neîncetat, influențe reciproce și schimburi de cuvinte, ele s-au apropiat una de alta, însă fără a deveni identice.
Istoria limbilor cunoaște evoluții atât convergente cât și divergente. Uneori e chiar dificil să distingem între aceste două tipuri de evoluție. Limbile romane merg înapoi în mod neîndoielnic până la strămoșul comun care e latina populară. Dar înainte de asta, latina populară a fost asimilată și de iberi, gali, liguri, etrusci, veneți, daci etc., așa încât a fost o perioadă în care limbile acestora s-au amestecat cu latina, au absorbit cuvinte latinești și și-au modificat morfologia și sintaxa sub influența latinei. Nu încape îndoială că în același timp latina însăși trecea prin mari modificări, deoarece trebuia să se adapteze „limbilor barbare”. Rezultatul a fost că atunci când limbile barbare au dispărut din diferitele regiuni ale Imperiului Roman, lăsând locul latinei, acea latină era oarecum diferită de la o provincie la alta, așa încât nu s-a putut ajunge la o totală unitate lingvistică. Fiecare varietate provincială de latină a continuat să evolueze independent de cele vecine. Asta a dus la apariția limbilor romane moderne, care se disting atât de mult una de alta astăzi, încât uneori dialecte ale unei limbi nu mai sunt mutual inteligibile, ca să nu mai vorbim de diferitele limbi între ele. Pe de altă parte, limbile romane, mai ales în varianta lor standardizată, au avut tendința de-a se apropia una de alta în chestiunile de detaliu. Acesta este un exemplu de întrepătrundere a convergenței cu divergența.
Limbile romane sunt un exemplu de dezvoltare a unei familii de limbi dintr-o „protolimbă”. Acest exemplu are și neajunsuri, pentru că „protolimba” în chestiune era o limbă de stat cu o tradiție scrisă. Dar pe lângă limbile romane, există și limbi „semi-romane”, sau „semi-latine”, altfel zis limbi care și-au înlocuit multe din trăsăturile inițiale prin elemente latine populare, dar nu au mers până la capăt. O asemenea limbă este albaneza, de pildă. O parte importantă a lexicului său e de origine latină, iar structura sa gramaticală o amintește pe cea a limbilor romane. Cu toate astea, albaneza nu a devenit o limbă romană și păstrează multe elemente care nu pot fi explicate prin latină. Dat fiind că latina ne este foarte bine cunoscută prin mărturiile scrise și, mai ales, că are ca descendenți limbile romane vii, lingviștii pot în general (deși nu fără un efort considerabil) să distingă elementele romane de cele non-romane din albaneză. Dar dacă savanții ar fi avut la dispoziție doar câteva limbi semi-romane precum albaneza și le-ar fi aplicat metoda comparativă așa cum e folosită în studiile indo-europene, ei ar fi fost nevoiți să reconstruiască o „protolimbă” și pentru acel grup de limbi semi-romane. Făcând asta, ei ar fi putut fie să lase elementele non-romane neexplicate, fie să le explice născocind complicate și ingenioase reguli în procesul reconstruirii „protolimbii”. Ansamblul ar deveni și mai complicat dacă în loc de un grup de limbi care intraseră într-un proces de convergență dar s-au oprit în drum, hazardul istoriei ar fi păstrat descendenții câtorva familii diferite legate între ele doar prin elementele convergenței. Cu toatele, acestea ar avea în comun anumite elemente, iar comparatiștii ar trebui să reconstruiască o „protolimbă” din elementele comune ale morfologiei și vocabularului lor și din corespondențele fonetice regulate. Acea „protolimbă” ar putea fi reconstituită, desigur, chiar dacă în mod cât se poate de evident ea nu a existat niciodată.
Așa încât, o familie de limbi poate fi rezultatul divergenței, convergenței, sau a unor combinații ale celor două tipuri de evoluție, în proporții variabile. Practic nu există criterii care să indice cu o certitudine totală prin care din aceste două moduri de evoluție s-a format o familie de limbi. Atunci când avem de-a face cu limbi atât de strâns înrudite, încât aproape toate elementele vocabularului și morfologiei sunt prezente în toate sau în majoritatea membrilor (ținând cont de modificările și corespondențele fonetice) este mai firesc să presupunem că a avut loc o convergență, decât o divergență.
Poate că am obține mai multe indicii urmărind procesul segmentării unei familii de limbi. Unele familii se disting prin ceea ce am putea numi o segmentare în lanț. Așa sunt limbile slave. Aici fiecare limbă este ca o verigă între alte două limbi, iar limbile vecine sunt legate între ele prin dialecte de tranziție cu prelungiri peste liniile de despărțire dintre un grup și altul. Astfel, limbile slavilor din sud prezintă un lanț neîntrerupt de la slovenă (prin dialectul kaikavian) la sârbo-croată, iar de la aceasta (printr-un șir de dialecte de tranziție) la bulgară; apoi, dintre toate limbile sud-slave, cea mai apropiată de limbile slavilor vestici este slovena (în special prin dialectul său carinthian), în vreme ce bulgara (mai ales dialectele estice) e mai apropiată de limbile slave răsăritene. Dacă comparăm însă limbile slave cu restul limbilor indo-europene, nu vedem nicăieri un asemenea lanț de segmentări. Desigur, grupul cel mai apropiat de limbile slave e constituit de limbile baltice (lituaniana, letona și defuncta prusiană), dar nu putem decide care dintre limbile baltice este mai apropiată de slavă și nici care limbă slavă e mai apropiată de cele baltice. În loc de un „lanț”, găsim acolo un tip de segmentare în elemente pe care le-am putea numi „cărămizi”. Desigur, diferitele tipuri de segmentare observate în familiile de limbi „înrudite” pot foarte bine să urce până la modul formării acestor grupuri : astfel, avem un „lanț” acolo unde predomină divergența, în vreme ce „cărămizile” se formează prin convergență.
Oricare ar fi explicația, familia indo-europeană nu constă din ramuri foarte conectate una cu alta. Fiecare ramură posedă numeroase elemente de vocabular și morfologie care nu se regăsesc în celelalte. În această privință, familia indo-europeană diferă mult de altele precum cea turcică, cea semitică sau bantu. Așa încât, este la fel de probabil ca familia indo-europeană să fi apărut când unele limbi inițial neînrudite (strămoașele viitoarelor ramuri) au intrat într-un proces de convergență, sau, alternativ, că limbile indo-europene s-au dezvoltat dintr-o protolimbă prin divergență.
O asemenea posibilitate trebuie avută întotdeauna în minte atunci când e abordată problema indo-europeană și fiecare afirmație despre aceasta trebuie formulată în așa fel încât să fie validă în ambele ipoteze: divergență sau convergență. Dat fiind că până acum a fost luată în considerare doar ipoteza unei protolimbi unice, din care celelalte au provenit prin divergență, discuția a luat-o pe un drum greșit și a fost uitată natura ei primară, care e cea lingvistică. Au fost aduse în dezbatere, fără vreo justificare, arheologia preistorică, antropologia și etnologia. Se caută să se descrie locul de origine, rasa și cultura unui presupus popor primordial indo-european care poate nu a existat niciodată. Problema indo-europeană e formulată de unii lingviști germani (și nu numai!) în felul următor: “Ce tip de olărit, de ceramică, poate fi atribuit primilor indo-europeni?” Dar știința nu poate să răspundă unor asemenea întrebări (și altora de același tip), așa încât ele rămân vane. Logica lor e circulară, deoarece presupune ca punct de plecare existența unui popor proto-indo-european cu trăsături culturale și rasiale precise, ori asta e imposibil. Vânăm o iluzie romantică, în loc să ne menținem în limitele faptelor concrete de care dispunem și anume: “indo-europenii” sunt un concept pur lingvistic.
Singura întrebare de natură științifică este: “cum și unde a apărut tipologia lingvistică indo-europeană”? iar răspunsul la această întrebare trebuie formulat prin metode pur lingvistice. Răspunsul depinde de ceea ce vom defini ca fiind tipologia lingvistică indo-europeană. Cum recunoaștem o limbă indo-europeană? Avem nevoie, desigur, de un număr de “coincidențe materiale”, formale, și anume: elemente lexicale, rădăcini, sufixe și terminații pe care limba respectivă să le aibă în comun cu alte limbi indo-europene (ținând seama de corespondențele fonetice), însă nimeni nu e în stare să spună cât de mare trebuie să fie numărul acelor coincidențe pentru a stabili caracterul indo-european al unei limbi. La fel, nu știm care elemente lexicale sau morfologice trebuie să fie prezente în toate limbile indo-europene. E greu de găsit un cuvânt care să se regăsească în toate limbile indo-europene, iar cele cu cea mai mare răspândire prezintă atâtea iregularități fonologice, încât prototipul lor poate fi reconstituit doar violând faptele. Invers, cuvintele care oferă o regularitate fonetică totală se întâlnesc doar într-un grup restrâns de limbi indo-europene. Elementele morfologice, de asemenea, terminațiile, își corespund doar rar. Corespondențele fonetice ale terminațiilor lipsesc foarte des și se inventează atunci anumite legi fonetice ad hoc (Auslautgesetze) construite forțat și artificial, uneori doar pentru a justifica un singur caz [precum explicațiile date dativului singular slavon рабу, instrumentalului plural рабы sau genitivului singular жены].
Se adaugă la acestea faptul că unele dintre cele mai răspândite elemente lexicale și morfologice indo-europene nu le sunt specifice acestora și se întâlnesc și în alte familii de limbi, care nu sunt indo-europene. Așa sunt de pildă negațiile care conțin n și m, rădăcina pronominală m (“eu, mie, pe mine”), t sau s (“tu, te”), kwo (“cine?”) etc. Luând în considerare toate acestea, nu trebuie să acordăm prea multă importanță “corespondențelor materiale” pentru a decide dacă o limbă este indo-europeană. Asemenea corespondențe trebuie să existe, iar absența lor totală poate fi considerată ca o dovadă că limba nu este indo-europeană. Dar numărul lor este irelevant și nici unul din ele nu este indispensabil pentru a dovedi că o anumită limbă aparține familiei indo-europene.
Pe lângă o serie de corespondențe materiale, următoarele șase trăsături structurale contribuie la o asemenea demonstrație, ele definind toate limbile indo-europene cunoscute nouă (vii și moarte).
În domeniul fonologiei, avem doar două puncte sau trăsături de natură mai degrabă negativă:
- Nu există armonie vocalică. Altfel zis, vocalismul silabelor din interiorul cuvântului nu e niciodată condiționat de vocalismul primei silabe (spre deosebire de limbile altaice și multe din cele fino-ugrice). Acolo unde termenul “armonie vocalică” e folosit în descrierea anumitor limbi și dialecte indo-europene (de pildă în sub-lehitic, unele dialecte ucrainene vestice și în dialectul sloven din Rezija), termenul e incorect, pentru că acolo avem mai degrabă influența gradului de apertură a unei vocale accentuate asupra unei vocale neaccentuate (de pildă în dialectul sloven din Rezija, koleno, “genunchi”, rămâne neschimbat, dar korito “troacă” devine kuritu; în sub-lehitică-ucraineană, с собою“cu sine” rămâne, dar dativul собi devine субi etc.). Rezultatul acestui proces nu are nimic de-a face cu fenomenul pe care îl numim armonie vocalică în limbile altaice sau fino-ugrice.
- Numărul consoanelor permise la începutul cuvântului nu este mai mic decât cel al consoanelor din interiorul cuvântului. O comparație cu limbile ugro-finice sau altaice arată că aceasta este o trăsătură importantă. În acele situații în care în limbile indo-europene există o diferență între consoanele permise inițial și în interiorul cuvântului, primul set e întotdeauna mai bogat decât al doilea. De exemplu, anumite dialecte ale gaelicei din Scoția disting la începutul cuvântului consoane aspirate și neaspirate; în unele limbi indiene moderne, opoziția e triplă iar la începutul cuvântului se disting aspirate, neaspirate și ejective, însă în interiorul cuvântului asemenea distincții dispar (de exemplu dialectele răsăritene din bengali). Nimic de felul acesta nu ar fi posibil într-o limbă fino-ugrică sau altaică (dar întâlnim ceva identic în limbile nord-caucaziene, de pildă în cecenă, unde consoanele surde și cele ejective se disting numai în poziție inițială).
Următoarele puncte aparțin domeniului morfologiei:
- Cuvântul nu începe neapărat cu rădăcina. Nu există limbă indo-europeană fără prefixe. Chiar și în cele mai vechi limbi indo-europene găsim prefixe autentice, altfel zis morfeme care nu sunt cuvinte independente (de pildă n̥– “fără”, su– “bun”, dus– “rău”, augmentul e-). În limbile indo-europene recente, numărul acestor prefixe crește enorm.
- Cuvintele se formează nu doar prin intermediul afixelor, ci și prin modificări ale vocalelor în interiorul rădăcinii. În toate limbile indo-europene, vechiul Ablaut (sau apofonie, alternanța dintre vocalele din tema unui cuvânt) despre a cărui origine putem doar să speculăm, se însoțește de un altul, rezultat din efectul unor legi fonetice noi. Dar noile modificări vocalice și-au pierdut forța prin ocultarea mecanismelor care le declanșau, așa încât dintr-un punct de vedere sincronic aceste modificări nu mai sunt reglementate mecanic ci par la fel de “libere” și “gramaticale” ca și vechiul Ablaut. Rusa modernă nu face nicio distincție între alternanța e – o în мéлет “macină” și мóлотый“măcinat”, петь “a cânta” și пой (“cântă!”), течь “a curge” și ток “curent, pârâu”, când în primul caz e vorba de o alternanță specifică limbii ruse, în al doilea ea urcă până la o regulă fonetică din slava comună, iar în al treilea merge până la un Ablaut pre-slavic (“indo-european”). În toate limbile indo-europene, alternanțe vocalice vechi și noi se suprapun și formează o rețea complexă. De pildă, rădăcina germană cu sensul de “a sparge, a rupe” e folosită în limba literară cu opt vocalizări diferite, altfel zis cu toate vocalele simple (nediftongate) ale limbii germane: Bruch “ruptură”, gebrochen “rupt, spart”, brach “am spart”, bräche “aș rupe, aș sparge”, brechen “a sparge, inf.”, brich “sparge!”, brüchig“sfărâmicios, friabil” și ab-bröckeln “a (se) fărâmița”.
- Regulile morfologice funcționează nu doar prin intermediul afixelor, ci și prin modificări ale consoanelor în interiorul rădăcinii. Nu există limbă indo-europeană fără modificări consonantice determinate gramatical. Desigur, modificările sunt întotdeauna rezultatul unei combinații de alunecări fonetice al căror mecanism poate încă să fie reconstituit. Dar, dintr-o perspectivă sincronică, modificările consonantice în fiecare limbă indo-europeană sunt libere. Faptul că aceasta este o importantă trăsătură structurală e dovedit prin compararea cu alte tipuri de limbi, precum cele semitice, în care modificarea consoanelor în flexiune e imposibilă, așa cum procedeul le e străin și limbilor nord-caucaziene (cu excepția limbilor arči și lezghi) sau celor altaice, ale căror modificări consonantice sunt strict condiționate.
În domeniul morfologiei, putem identifica o singură trăsătură specifică:
- Subiectul unui verb tranzitiv e supus aceluiași regim ca și subiectul unui verb intranzitiv. În acele limbi indo-europene în care opoziția cazurilor nominativ-acuzativ e exprimată prin terminații, subiectul frazei este la nominativ indiferent dacă verbul e tranzitiv sau intranzitiv (e.g. lat. filius patrem amat – filius venit); iar în acele limbi indo-europene în care relațiile sintactice sunt exprimate prin ordinea cuvintelor, subiectul ocupă același loc în frază, indiferent dacă verbul e tranzitiv sau intranzitiv (e.g. fr. le fils aime le père – le fils vient).
Fiecare din aceste șase trăsături structurale se întâlnesc și în limbi non-indo-europene, dar numai în limbile indo-europene se regăsesc toate șase. O limbă care nu posedă toate aceste trăsături structurale menționate mai sus nu poate fi considerată indo-europeană chiar dacă prezintă numeroase corespondențe de vocabular cu limbile indo-europene. Invers, o limbă care a împrumutat o mare parte a lexicului și morfologiei sale unor limbi non-indo-europene este indo-europeană dacă posedă toate cele șase trăsături menționate, chiar dacă nu prezintă decât un mic număr de corespondențe lexicale și morfologice cu celelalte limbi indo-europene.
O limbă poate astfel să înceteze a mai fi indo-europeană sau poate deveni indo-europeană. “Indo-europeana” s-a născut atunci când toate cele șase trăsături structurale specifice au fost reunite într-o limbă ale cărei vocabular și morfologie prezentau o serie de corespondențe regulate cu limbile indo-europene atestate mai târziu. Nu este exclus ca mai multe limbi să fi devenit indo-europene în această manieră cam în același timp. Dacă așa stau lucrurile, atunci mai multe limbi indo-europene au format inițial o așa-numită uniune lingvistică (Sprachbund), care ulterior s-a dezvoltat într-o familie de limbi. Astăzi, în retrospectivă, le putem vedea ca pe dialecte ale proto-indo-europenei, dar nu este necesar să le presupunem coborâte din aceeași sursă. Tot ce putem presupune cu un mare grad de certitudine este că a existat un contact geografic între aceste dialecte indo-europene arhaice.
Considerațiunile ce urmează sunt decisive pentru a determina aria geografică în care aceste dialecte au căpătat caracterul pe care îl numim indo-european. Teoria expansiunii în valuri a lui Johannes Schmidt poate fi aplicat nu doar dialectelor unei limbi, ci și unor limbi vecine geografic dar neînrudite. Chiar și atunci când nu sunt înrudite, limbile vecine se “infectează una pe alta”, cum ar veni, și capătă trăsături fonetice și gramaticale comune. Fiecare limbă are trăsături structurale comune cu vecinii, iar acele trăsături comune sunt cu atât mai numeroase cu cât contactul geografic a durat mai mult. Același lucru e valabil și pentru familiile de limbi.
Dacă ne uităm la împrăștierea geografică a familiilor de limbi în Eurasia din punctul de vedere al tipologiilor structurale, vedem că ele formează un lanț neîntrerupt. Limbile fino-ugrice și paleo-siberiene strâns apropiate de ele concordă în anumite particularități structurale cu cele “altaice” (turcice, mongole și manciu-tunguse). Limbile altaice, prin anumite trăsături comune se apropie de coreeană și japoneză, iar aceasta din urmă are la rândul ei trăsături comune cu limbile malaio-polineziene din Oceania. Limbile altaice, la rândul lor, au trăsături comune pe de o parte cu limbile tibeto-birmane, pe de alta cu limbile paleo-asiatice (yukaghir, ghiliak, kamceadal, ciukci), iar acestea din urmă sunt similare în structură cu limbile eschimoșilor, formând astfel legătura cu limbile Americii de Nord. În Africa, un lanț de același tip duce de la semită, hamită și cușitică, prin limbile negrilor de tipul fulani și wolof la limbile din Sudan (Nilo-Sahara) care, prin intermediul limbilor “bantoide” sunt legate cu limbile bantu propriu-zise. Limbile sudanice nu sunt foarte diferite de anumite limbi izolate din Africa de Vest, precum fulani și wolof, care la rândul lor se apropie de limbile berbere. Limbile Nilo-Sahara împart anumite trăsături cu cele cușitice. In sfârșit, berbera, cușitica, copta și limbile semite împart suficiente trăsături comune pentru a fi numite hamito-semitice.
Dacă luăm în considerare toate acestea și faptul că fiecare din cele șase trăsături structurale indo-europene menționate înainte se regăsește în mod individual în limbi non-indo-europene, putem plasa geneza structurii lingvistice indo-europene într-o regiune care se învecinează cu familiile cu care împarte anumite trăsături.
Vecinii limbii (sau limbilor) de tip indo-european, în forma lor cea mai veche, n-au putut fi decât două mari grupuri de limbi: uralo-altaice și cele pe care le numim “mediteraneene”. Limbile uralo-altaice (care includ mai multe familii: fino-ugrice, turcice, samoedă, mongolă și manciu-tungusă) au în comun cu indo-europeana construcția acuzativă (punctul 6), iar branșa sa cea mai vestică, fino-ugrica, prezintă și modificări consonantice ale rădăcinii (punctul 5). Grupul “mediteranean”, reprezentat astăzi de limbile caucaziene și semitice (caucazian vest și est, caucazian sud, semitic, basc și poate berber), iar în trecut de limbi dispărute din Asia Mică, atinge indo-europeana în punctele 1, 2, 3 și 4. Diferă însă de ea prin aceea că nu folosesc alternanțe consonantice și au o construcție ergativă; aceasta fiind însă străină semiticei. (Construcția ergativă implică diferite forme ale subiectului, în funcție de aceea dacă verbul este tranzitiv sau nu; cf. în avară, limbă caucaziană din Daghestan: vac vekerula “băiatul fuge”, dar vocas til bekerula “băiatul ia un băț”). Indo-europeana reprezintă astfel o punte între aceste două structuri lingvistice: uralo-altaică și mediteraneeană, de aceea cel mai firesc ar fi să localizăm apariția tipologiei indo-europene undeva între aria de răspândire a familiei de limbi uralo-altaice, pe de o parte, și cu limbile mediteraneene pe de alta. În același timp trebuie remarcat că limbile dravidiene din India împart cu cele uralo-altaice o serie întreagă de trăsături structurale străine limbilor indo-europene, ceea ce ar face neverosimilă localizarea leagănului limbilor indo-europene în Iran sau nordul Indiei. Și mai puțin probabilă ar fi o localizare mult mai spre est, deoarece acolo indo-europeana ar trebui să servească de punte între uralo-altaică și chineză sau sino-tibetană.
Așa se face că regiunea în care au apărut cele mai vechi dialecte indo-europene trebuie situată undeva între aria fino-ugrică și limbile caucaziene-mediteraneene. Sigur, localizarea aceasta e destul de vagă, cu atât mai mult cu cât nu știm cât de departe spre nord au putut să se extindă familiile de limbi mediteraneene în trecutul cel mai îndepărtat. Dar a defini mai precis în mod științific regiunea nu este posibil. Mai întâi de toate trebuie să combatem prejudecata că așa-numita limbă proto-indo-europeană ar fi ocupat un teritoriu restrâns și bine definit. Dat fiind caracterul neomogen al acestei proto-limbi (vizibil și prin metodele de reconstrucție moderne) nu este necesar să presupunem un singur punct de declanșare a expansiunii. E ușor însă să imaginăm efectul combinat al mai multor puncte de difuziune pe un larg teritoriu.
Apariția limbilor indo-europene nu a fost un act simultan, ci un lung proces. Ca orice în procesele lingvistice, tipologia indo-europeană a fost subiectul unei lente dezvoltări. In principiu, fiecare ramură indo-europeană evoluează într-o direcție proprie, însă anumite tendințe evolutive sunt comune tuturor ramurilor. Dacă comparăm aceste tendințe cu situația din limbile non-indo-europene, apar elemente interesante. Pentru perioada cea mai arhaică a indo-europenei, reconstituim nu mai puțin de trei serii de consoane ocluzive. In limbile atestate istoric, acestea se reduc însă la două serii și doar oseta, armeana, kurda și limbile din India, care sunt înconjurate de vecini non-indo-europeni, au păstrat până astăzi sistemul de ocluzive cu trei sau patru serii. Nu întâmplător, găsim trei serii de ocluzive în limbile Caucazului și, dacă considerăm așa-numitele consoane emfatice ca pe un mod special de a articula, le găsim și în limbile hamito-semite. Limbile fino-ugrice, în schimb, nu posedă decât două serii de ocluzive și se apropie aici de cele uralo-altaice.
În cel mai vechi sistem fonetic indo-european, consoanele labiale erau foarte puțin dezvoltate, iar *b se întâlnea extrem de rar. În limbile indo-europene atestate istoric, acest neajuns a fost eliminat, rezultatul fiind că limbile indo-europene moderne se apropie acum aici de cele fino-ugrice, altaice și de samoedă. Limbile nord-caucasiene arată aceeași sărăcie a labialelor ca și proto-indo-europeana (una din cele trei consoane bilabiale, așa numitul p ejectiv, se întâlnește foarte rar, iar în avară și lak, de ex., lipsește cu totul), iar același lucru se poate spune și despre limbile semitice, dotate cu consoane emfatice guturale și dentale, dar lipsite de labiale emfatice (dacă a existat vreuna în “protolimbă”, frecvența ei trebuie să fi fost foarte coborâtă).
Pentru indo-europeana cea mai timpurie, reconstituim cel puțin două categorii de guturale. Felul în care g și k se opuneau una alteia e încă subiect de dispută. Unii savanți reconstituie acolo guturale pure și labializate; alții definesc opoziția ca între palatale și non-palatale. Totuși, practic toate limbile indo-europene atestate istoric au doar o singură clasă a guturalelor; în acele limbi indo-europene în care există o a doua clasă a guturalelor (persana modernă, oseta, letona) e vorba în mod evident de un fenomen accesoriu. În același timp, prezența a două clase a guturalelor e o caracteristică a limbilor caucaziene, în vreme ce în limbile fino-ugrice și altaice există fonologic o singură clasă a guturalelor iar opoziția dintre velar și palatal e condiționată de contactul cu vocalele.
Așa cum a arătat-o Kurylowicz, indo-europeana cea mai veche a avut sunete laringale, trăsătură prin care se apropie iarăși de limbile caucaziene și hamito-semite. Ulterior, indo-europeana a pierdut laringalele, iar acolo unde ele apar în limbile istorice (germ. h, ucr. g), ele sunt secundare (doar în hitită h ar putea merge înapoi până la una din laringale) – exact precum e situația astăzi în limbile ugrice și altaice, care nu au posedat laringale în stadiile timpurii ale dezvoltării lor. Acolo unde un hapare în uralo-altaică, el este tardiv. Astfel, maghiarul h provine din x; în buriată și evenk, h vine din s. În dialectul tătar din Kasimov, ocluziunea glotală poate fi trasată ca provenind din k și putem invoca un caz analog, cel al dialectului sloven din Rosental, în care k slavic s-a transformat într-o ocluziune glotală. Printre vecinii indo-europenei, o profuziune de laringale e întâlnită numai la caucazienii de nord și în hamito-semită.
Reduplicarea parțială a rădăcinii a jucat un mare rol în cele mai arhaice limbi indo-europene și a supraviețuit în timpuri istorice în cele mai vechi stadii ale dezvoltării limbilor indo-europene atestate. Unele forme gramaticale depind nu doar de flexiune și ablaut, dar și de reduplicare, adică de repetarea primei consoane a rădăcinii. Asemenea forme sunt atestate în sanscrită, iraniană, greaca veche, latină (posco – poposci „a cere”, tango – tetigi „a atinge”, tundo – tutudi „a lovi”), umbriană, oscă și gotică. Indo-europeana e în acord aici cu semita și cu limbile caucaziene (cf. în avară: tese „a rupe” [perfectiv] tetese „a rupe” [imperfectiv]; în lak: cun „a fi bolnav” – cucar „doare”; ššaran „fierbe”, ššaraššar [iterativ]; în arči: xuras „râde” – xuraxu „a râs”). Acest mecanism morfologic este însă cu totul străin stadiilor recente ale limbilor indo-europene, așa cum le este și limbilor fino-ugrice sau altаice.
Într-un stadiu timpuriu al dezvoltării lor, limbile indo-europene au început să distingă genurile gramaticale: mai întâi (așa cum se crede) un gen animat sau activ opus unui gen inanimat sau pasiv, apoi masculin, feminin și neutru. Dar tendința a fost de a pierde această distincție sau de a o reduce la minimum. Armeana și limbile iraniene moderne au pierdut genurile gramaticale cu totul, engleza și olandeza au păstrat doar câteva resturi, iar limbile romane, letona și lituaniana disting doar masculin și feminin. Printre limbile vecine cu indo-europeana, opoziția genurilor e o constantă în caucaziana de nord [est] (cecena, de ex., are șase genuri) și pe o scară mai modestă în hamito-semită. În uralo-altaică, genurile gramaticale nu există.
În sfârșit, Uhlenbeck a arătat că în stadiile timpurii ale indo-europenei, un ergativ era opus stării absolute, iar nu nominativul contra acuzativului, aceasta fiind o trăsătură care leagă indo-europeana de limbile caucaziene, în vreme ce opoziția nominativ-acuzativ are o paralelă în limbile uralice și altaice.
În toate punctele trecute în revistă mai sus, așadar, limbile indo-europene au evoluat de la o tipologie similară cu cea a limbilor din estul Caucazului spre una care amintește fino-ugrica și altaica. Aceste fapte pot fi interpretate în mod divers. Putem considera că ele sunt consecința unor evenimente istorice în viața „proto-națiunii” indo-europene și să căutăm să reconstruim ce s-a întâmplat. Punând în ea ceva imaginație, o asemenea reconstrucție s-ar putea dovedi chiar isteață – deși va rămâne întotdeauna neconvingătoare. Dar putem interpreta faptele de mai sus ca fiind rezultatul unui proces natural de dezvoltare. Hipertrofierea flexiunii reprezentată de limbile caucaziene răsăritene moderne ar fi atunci privită ca un stadiu primitiv, iar tipul reprezentat de limbile altaice ca fiind stadiul ideal al evoluției lingvistice. Desigur, o asemenea interpretare ar contrazice atitudinea egocentrică obișnuită care ne spune că limbile dotate cu flexiune internă se află pe o treaptă a evoluției mai ridicată decât cele aglutinate. Dar asta nu ar fi o justificare pentru a respinge teoria.
Există un singur motiv pentru care lingviștii au considerat întotdeauna limbile aglutinate ca fiind inferioare celor cu flexiune internă: ei înșiși au provenit sistematic din cel de-al doilea grup. Dacă ne descotorosim de prejudecata indo-europeană, trebuie să admitem că limbile cu aglutinare pură, precum cele altaice, cu numărul lor mic de foneme folosite în mod foarte economic, rădăcinile stabile puse în evidență de poziția obligatorie la începutul cuvântului și sufixele și terminațiile lipsite de orice ambiguitate reprezintă o formă mult mai perfecționată decât limbile cu flexiune, precum, să spunem, cele est-caucaziene cu rădăcinile lor fluide care își schimbă mereu vocalele și care se ascund printre prefixe și sufixe, dintre care unele au o formă fonetică definită dar sensuri care se schimbă capricios, pe când altele cu sens identificabil sunt exprimate prin mijloace heterogene și formal conflictuale.
În majoritatea limbilor indo-europene, flexiunea nu este atât de hipertrofiată ca în limbile din Caucaz, dar totuși ele sunt departe de perfecțiunea tehnică a limbilor aglutinate. Încercările de a crea limbi artificiale arată că contrar a ceea ce auzim de la savanții indo-europeni, aglutinarea pare a fi un ideal, în comparație cu flexiunea, mai ales când e vorba de una hipertrofiată. Charles Bally are dreptate când spune că deși Esperanto constă din lexeme indo-europene, structura sa este una aglutinată. Așa că atunci când indo-europenii vor să „amelioreze natura”, ei leapădă fără să-și dea seama flexiunea și se întorc spre aglutinare. Opusul ar fi de neînchipuit. Nu putem imagina un finlandez, un eston, ungur, turc sau japonez care, căutând să creeze o limbă artificială, ar aboli aglutinarea și ar introduce flexiunea internă.
Iată de ce sunt dispus să consider că tipologia indo-europeană s-a format ieșind dintr-un tip primitiv de flexiune fără a ajunge la stadiul mai ridicat al structurilor aglutinate.
NOTE la textul lui Trubetzkoy
Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică
Dan Alexe
Teoria clasică a originii indo-europenilor propunea nordul Mării Negre -sudul Ucrainei si Rusiei de azi- ca loc de formare a proto-indo-europenei. Mai recent, s-a propus cursul de jos al Dunării, altfel zis câmpia română și Balcanii (ipoteza preferată a naționaliștilor est-europeni, desigur).
Trubetzkoy, Gamkrelidze si Ivanov pe de o parte, și Colin Renfrew pe de alta, au propus insă estul Anatoliei – sudul Caucazului. Aceștia au dreptate. Voi aduce aici în completarea teoriei lor cîteva remarci lingvistice privind tipologia indo-europenei.
In primul rand, acceptând, fie și ca ipoteză de lucru, un leagăn plasat în Europa ne regăsim cu o problema de tipologie areală: știm, cum spunea Trubetzkoy, că limbile se influențează și își modifică reciproc tipologia. Astfel, limbile Asiei de sud-est și est, chineza, birmana, thai, vietnameza etc., deși nu sînt înrudite genetic, împărtășesc aceeași tipologie : monosilabism, prezența tonurilor, absența flexiunii și a genurilor gramaticale. La fel, Siberia și Asia centrală sunt o arie unde limbile -fino-ugriene, uralo-altaice, paleo-siberiene- sint limbi aglutinate, prezentând același model gramatical de Lego lingvistic. Exemple similare pot fi găsite în Africa, în Americi, ba chiar și în Balcani, unde s-a ajuns la o uniune tipologică lingvistică – un Sprachbund – între limbile slave locale, română și albaneză (articol post-pus, erodarea flexiunii, structuri gramatice similare).
Acum : limbile pre-indo-europene din Europa nu au genuri gramaticale. Nici basca, in occidentul continentului, nici limbile finice si lapona din nord, nici macar etrusca vorbită in antichitate in Italia de azi, in Toscana, nu poseda genuri gramaticale. Ipoteza nasterii, in vecinatatea lor, a unor limbi cu complicatul mecanism al celor trei genuri gramaticale și cu flexiune internă cum sînt cele indo-europene e neverosimilă.
In schimb, limbile din Caucazul de est, de o parte si de alta a versantului muntos si de-a lungul Marii Caspice poseda genuri gramaticale, unele precum cecena chiar în număr de șase, dar altele, cum e avara in Daghestan, posedand trei, masculin, feminin si neutru, și comportandu-se exact ca indo-europeana. In aceste limbi, particule gramaticale adaugate radacinii adjectivului indică genul gramatical : exact ca în novus-nova-novum . Nimic asemănător in mecanismul limbii basce sau al finlandezei cu care proto-indo-europenii ar fi trebuit să fie vecini conform vechilor teorii.
Limbile pre-indo-europene din Europa (basca, limbile finice si lapona) au o structură aglutinată, in care radacina si particulele adaugate posedă un vocalism constant, ce nu se modifica. Cele indo-europene, la fel ca și cele caucaziene din sud (kartveliene), din care principala e georgiana, sint limbi cu o foarte complexa flexiune interna, care modifica profund vocalismul radacinii. La fel se comporta si limbile semite, care au trebuit sa se invecineze in trecut cu cele proto-indo-europene si cu cele kartveliene. Limbile semite au la rândul lor genuri gramaticale (masculin si feminin) si flexiune interna care modifica profund vocalismul radacinii. In limbile semitice, jocul vocalelor in flexiune are astfel un rol morfo-semantic decisiv, precum in cele indo-europene, kartveliene si caucaziene de nord (cecena, avara etc.). In schimb, in basca, finlandeza, estona si lapona silaba nu isi modifica niciodata vocalismul, flexiunea facandu-se prin aglutinare. Un cu totul alt model tipologic si areal.
Limbile kartveliene si cele indo-europene au imprumutat in preistorie o serie de numerale din proto-semita, in special 6 si 7. Mai mult, s-a produs un interesant chassé-croisé de împrumuturi. Astfel, in georgiană semiticul 4 (arb’a in ebraica) a devenit 8 (rva ), in vreme ce 4 georgian (othi ) e 8 din indo-europeana : octo, ahtau etc… Mai mult, 8 in indo-europeana era un dual, lucru inca vizibil in sanscrita, avestica si gotica (ahtau), adica insemna “de doua ori 4”, ceea ce da inca si mai mult sens georgianului othi = 4.
Să mai spunem că în cecenă, numeralul 4 este singurul care primește prefixe de clasă nominală, care are așadar forme diferite în funcție de genul substantivului pe care îl definește.
Un fenomen exact similar de comput pe o baza de 4 întâlnim si in alte limbi de pe planeta, in limbi africane, sau in limba izolata Burushaski din muntii Pamir, unde
2 = alto
4 = walto
8 = altambo
20 = altar
E perfect coherent astfel ca georgianul othi sa fie = 4, in vreme ce in indoeuropeana octo (ahtau etc.) e un dual, adica 4 x 2 . E la fel de coerent, in acest dispozitiv, ca semiticul 4 (arb’a in ebraica) sa fi dat georgianul 8 = rva . Astfel se explică și cvazi-identitatea, in toate limbile indo-europene, a numeralului 9 cu adjectivul “nou” : novum-novem, neu-neun etc… 9 deschidea o nouă serie… Toate acestea nu indica altceva decat ca indo-europeana a trebuit sa se formeze in vecinatatea limbilor semite si caucaziene, atat de nord cat si de sud. Asta exclude pentru indo-europeană un leagăn la nordul Marii Negre si exclude cu totul regiunea Dunarii, îndepărtată atat de caucazieni cat si de semiti și unde in neolitic au trebuit sa se vorbească limbi paleo-europene ce formau probabil veriga între bască și limbile finice, care au o tipologie aglutinată.
Ipoteza anatoliana mai explică si marele numar de termeni din lexic comuni in indo-europeana cu limbile semite si cele caucaziene. Cele din semitica sint prea cunoscute pentru a le relua aici. Cu limbile caucaziene, avem corespondente surprinzatoare, precum radacina *sed– pentru a ședea, a așeza (identica in georgiana/kartveliana), numerale ordinale precum pirveli (primul, întăiul) in georgiană, ce nu poate veni din limbile slave, cu care nu exista niciun contact atunci cand apar primele texte georgiene in sec. V.
Numeroase sint corespondentele lexicale arhaice și intre indo-europeana si limbile caucaziene de nord (cecena, avara etc.), in vreme ce imprumuturile din limbi indo-europene in basca sau finlandeza sint toate din epoci istorice, recente si ușor de trasat.
Toate acestea indică așadar că proto-indo-europeana a trebuit sa se formeze în estul Anatoliei, in vecinătatea semiților și a caucazienilor.
Contra teriei kurganelor. pentru ce limbile indo-europene nu se puteau naște în nordul Mării Negre
Teoria kurganelor și a năvălitorilor crescători de cai originari din sudul Ucrainei de azi este așadar total contrazisă de lingvistică.
Așa cum o subliniază și Trubetzkoy în textul de mai sus, este extravagant sa imaginăm că putem ști ce limba vorbeau cei din kurgane. Genetica nu ne este de nici un ajutor acolo. Este o falsa pista și o capcana eternă.
Ipoteza kurganelor nu e sprijinită de lingvistică. Din punct de vedere lingvistic, indo-europenii nu puteau să apară în nordul mării Negre, ci doar în Anatolia, sau undeva între Caucaz si Orientul Apropiat.
Indo-europeana reconstruită, limbile caucaziene de sud (precum georgiana) și limbile semite prezintă similitudini structurale și tipologice unice, total absente în alte zone ale planetei. Mai mult, nu există nici un semn de contact, nici cel mai mic, intre limbile indo-europene și cele băștinașe din nordul mării Negre, limbile adyghe, cum sunt cercheza si abhaza si kabarda. Aceia trăiau acolo dintotdeauna, iar contactul lor cu indo-europenii a fost nul până în timpuri istorice. In schimb, similitudinile lingvistice sunt intime între indo-europeni si caucazienii din sud, georgienii, și semiți. Asta exclude cu desăvârșire o arie de formare in zona de nord a mării Negre si trimite doar spre Caucaz și estul Anatoliei.
Genurile gramaticale, de pildă, cum o spune și Trubetzkoy, nu se nasc din senin, ele sunt o trăsătură areală. Ele sunt inexistente în orice limbă asiatică sau altaică sau europeană veche (basca). Doar limbile indo-europene, cele caucaziene de la marea Caspică și limbile semite au genuri gramaticale. Ipoteza ca genurile gramaticale să fie apărut la indo-europeni care ar fi fost în contact in nordul mării Negre cu strămoșii cerchezilor este absurdă. Nici in cercheză-kabardă-abhază, nici in finlandeză nu există genuri. Ele nu se nasc de la sine, sunt un mecanism prea complicat. În schimb, limbile semite si cele caucaziene de nord-est (marea Caspică) au genuri gramaticale.
Cerchezii și kabarzii și abhazii au trăit dintotdeauna în nordul Mării Negre, între Crimeea și Caucaz. Nu există nici o urmă că ar fi venit din altă parte. Limbile lor polisintetice, monosilabice și activ-catenate nu seamă cu nimic altceva din Asia sau Europa. Nu există nici cel mai mic semn al vreunui contact între ei si indo-europeni, dacă aceștia din urmă s-ar fi format exact in acea zonă, conform teoriei kurganelor. Cei din kurgane trebuiau de fapt să fie proto-cerchezi si proto-kabarzi.
În schimb, intimitatea contactelor intre indo-europeană și georgiană și limbile semite urcă cel puțin până în neolitic. Asta arată unde s-au format indo-europenii: in Caucaz si estul Anatoliei, unde au fost in contact cu protogeorgienii si cu semiții.
Nu se pot explica contactele intime cu proto-semita si proto georgiana dacă propunem formarea indo-europenilor in nordul mării Neagre si nici absența oricărui contact cu limbile indigene de acolo.
Armele, vasele, harnașamentul nu dovedesc nimic. Acestea se vindeau, se schimbau si se imitau. Hainele la fel, veneau mode, treceau. Urmele lingvistice sunt insă de neșters.
Apoi, nu a existat nici o cucerire a Europei de către războinici indo-europeni. Agricultura se extinde foarte lent. Arheologul Colin Renfrew (cf. biblio mai jos) propunea un km pe an. Atât îi trebuie unui fecior să se mute din coliba familială cu familia nouă și să defrișeze un pic mai încolo. Un km pe an, fără violență. Vânătorii-culegători au avut intotdeauna nevoie de sedentari. Potrivit ipotezei pașnice și logice, în două milenii agricultorii (vorbitori de limbi indo-europene) ar fi ajuns oricum din Anatolia în centrul Europei.
Cât despre kurgane, putem să ne imaginăm cum cutare șef proto-cerchez sau paleo-abhaz se îngropa în kurgan cu harnașament scump, cumpărat prin troc de nu știm unde. Sigur, sar arheologii: influențe iraniene etc. Dar de fapt nu știm. Poate că erau cumpărate într-un port grecesc din Crimeea. Obiecte de lux. Ca un șef de trib pigmeu care s-ar ingropa ritualic cu o caschetă Make America Great Again primită de la traficanți belgieni.
De altfel, dacă arheologii peste 3.000 de ani s-ar lua după cantitatea de porțelanuri găsite in Anglia victoriană ar crede că Anglia era atunci ocupată de chinezi. Cam asta dovedesc obiectele, în absența textelor și când nu e folosită logica lingvstică.
***
TROUBEZKOY N.S., “Gedanken über das Indogermanenproblem”, Acta linguistica 1, Copenhaga 1939, pp.81-89
ТРУБЕЦКОЙ Н.С., Избранные труды по филологии, Moscova, 1987
GAMKRELIDZE, T.V. and IVANOV, V., Индоевропейский язык и индоевропейцы, Tbilisi, 1984. (The Indo-European language and the Indo-Europeans)
RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
Despre relațiile dintre limbile indo-europene și cele caucaziene de nord-est am mai scris pe acest blog. Este vorba de legături lexicale și tipologice extrem de arhaice și care nu se pot datora hazardului. O asemenea cercetare, pornită ca o ipoteză de lucru, ar putea explica, de pildă, etimologia unui termen din lexicul fundamental precum jug, explicabil prin cecenă.
Am mai dat, pe un ton ludic, o serie de exemple de aplicare a regulilor analizei fonologice la limba română. Mai multe exemple vor putea fi găsite în linkurile de la sfârșitul textului, inclusiv o comparație fonologică între ortografia românei și cea a sanscritei.
Am mai dat un exemplu și din ceea ce ar putea fi și la ce ar duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști.
Cf. și. :
Akinakēs: decriptarea unui termen greco-scit, sau la ce ar duce o colaborare autentică între arheologi și lingviști
Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică
Dușman: cuvintele iraniene din limba română
Înnotul (puțină fonologie enervantă)…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/28/innotul-putina-fonologie/
“Ejti jmecher, bă”? – De ce “jmecher” e corect, dar “ejti” nu?
https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/07/27/ejti-jmecher-ba-de-ce-jmecher-e-corect-dar-ejti-nu/
Umpic de fonologie sanscrită
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/01/01/umpic-de-fonologie-sanscrita/
Yoga, jug, con-jugal – ”filiera cecenă“ a indo-europenilor
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/06/15/yoga-jug-con-jugal-filiera-cecena-a-indo-europenilor/
Arci și indo-europeana : posibil contact preistoric in Caucaz
De nurii norei (preistoria cuvintelor)
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/